Dracula-istoria ( la historia, the history)

ISTORIA

Ei bine cum v-am promis am sa imi continui povestea despre binecunoscutul Dracula, insa de acesta data am sa folosesc pentru a va spune aceasta -scurta poveste despre o lunga istorie- articolul domnului Ionel Buse, publicat in revista ¨Ramuri¨ numit Dracula- metamorfozele, articol care mi s-a parut foarte interesant si ilustrativ, si pe care o sa am placerea de a-l traduce si in limbile spaniola si engleza.



Vlad al III-lea Dracula, nume de familie pe care ¨il mostenise¨ deja de la tatal sau, se naste in Sighisoara in anul 1431, si ulterior va fi numit Vlad al III Tepes.
La varsta de 12 ani, va fi trimis impreuna cu fratele sau Radu, la curtea otomana, ca o garantie ca tatal sau nu va intoarce armele impotriva turcilor. La curtea otomana, Vlad este tratat ca un fiu de nobil, fiind instruit pentru a deveni un bun comandant de osti, conform abilitatilor pe care acesta le-a demonstrat. Fratele sau in schimb, Radu cel Frumos, fiindca avea inclinatie spre muzica, literarura, arta a devenit unul dintre preferatii sultanului, facand parte chiar din saraiul acestuia( in aceea vreme sultanul avea atat un harem cu fete cat si un sarai cu baieti). Cand Vlad avea varsta de 20 de ani, tatal sau este ucis, iar in 1448 paraseste curtea sultanului.


Ajuns pe tron cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş îşi schimbă atitudinea faţă de Poarta Otomană prin neplata tributului, fapt ce duce la înrăutăţirea relaţilor cu Sultanul. La aceasta se adaugă refuzul domnitorului român de a se prezenta personal la Istambul. Turcii, informaţi de planurile lui Vlad Ţepeş, care-şi căuta aliaţi, încearcă să-l atragă într-o capcană la Dunare. Cei care pun însă la cale capcana, Hamza bei şi grecul Catabolinos sunt prinşi şi traşi în ţeapă. În iarna anului 1461-1462 Vlad Ţepeş porneşte o campanie sângeroasă în sudul Dunării soldată cu sute de victime. Cronicile turceşti relatează cruzimile domnitorului valah. Conştient de faptul că sultanul va ataca Valahia, Vlad Ţepes se pregăteşte de război, cerând sprijin aliatului său, regele Matei Corvin, printr-o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa de a duce lucrul început până la capăt, altfel « va pieri şi ţara lui şi va fi spre paguba creştinătăţii întregi ». Probabil ca reprezentant al Ordinului creştin al Dragonului îşi exprima speranţa că Dumnezeu le va aduce biruinţa împotriva păgânilor, duşmani ai crucii lui Cristos. Din păcate Vlad Ţepeş nu primeşte ajutorul promis de Matei Corvin. Cu toate acestea, voievodul român reuşeşte în vara anului 1462 o victorie importantă împotriva turcilor.


În acelaşi an, însă, învinuit de trădare de către Matei Corvin, este prins şi întemniţat la Buda. Pe tronul Ţării Româneşti este adus un aliat al turcilor, fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos. Deşi atât papa cât şi veneţienii ştiau cine fusese eroul creştinătăţii, povestirile despre cruzimea voievodului şi ideea trădării, susţinută de Matei Corvin, au avut câştig de cauză. Reprezentând papalitatea şi idealurile catolicismului, regele Ungariei trebuia să fie, de fapt, simbolul luptei antiotomane ca suzeran al voievodului valah. Eliberat după aproape 13 ani de temniţă şi convertit la catolicism, se căsătoreşte cu Ilona Hunyade, sora lui Matei Corvin. Este repus în 1476 pe tronul Ţării Româneşti de către Ştefan cel Mare şi Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, dar nu mai reuşeşte să organizeze rezistenţa antiotomană, fiind asasinat, după unii istorici, după alţii ucis din greşeală de către propriii soldaţi. În anii care au urmat, el devine, din erou la frontierele de răsărit ale Europei, monstru în cronicile occidentale. Cele mai nefavorabile dintre acestea sunt cele germano-maghiare. După cum este îndeobşte cunoscut, instaurând o domnie autoritară, Vlad Tepeş pedepsea cu tragerea în ţeapă nu numai pe turci, ci şi pe negustorii saşi din Sibiu şi Braşov, care făceau contrabandă ocolind vămile, pe diverşi boieri români trădători, hoţi, prostituate, criminali.


Datorită disputelor cu saşii la frontiera cu Transilvania, care-i susţineau şi pe rivalii săi la tron, aceştia l-au prezentat ca pe un domnitor extrem de crud, un fel de întruchipare a infernului, săvârşind orori inimaginabile. La aceasta se adaugă şi imaginea creată de către călugării benedictini şi capucini care, refuzând să se supună legilor ţării, s-au refugiat în ţinuturile germane.
Domnitorul român nu era străin, fără îndoială şi de alte torturi ale vremii. Europa medievală fusese străbătută de monştrii mai mari ai istoriei, de la Parisul lui Ludovic al XI-lea la Rusia lui Ivan cel Groaznic. Ţeapa, simbol al unei domnii autoritare, devine însă cu timpul, în imaginarul colectiv occidental, unul din arhetipurile tuturor ororilor. La acestea se adaugă probabil, un secol mai târziu, legendele despre contesa maghiară Elisabeta Bathory (1560-1614) care a ucis cu sadism peste 600 de fete tinere, pentru a se scălda în sângele lor cu scopul de a întinerii, după ce în prealabile le supunea la chinuri oribile. Se ştie că imaginaţia medievală în materie de tortură, mai cu seamă din vremea Inchiziţiei, nu avea limite (arderea pe rug, jupuirea de viu, orbirea, arderea tălpilor, îngroparea de viu până la gât, ciopârţirea trupului, smulgerea unor bucăţi de carnea condamnatului în timp ce se afla pe un scaun înroşit, dar şi folosirea unor instrumente de tortură celebre : fecioara de fier, calul de fier, cizma spaniolă, para de fier, pâlnia condamnaţilor etc.).


În ceea ce priveşte reprezentarea creştină a dragonului, spre deosebire de cea orientală, aceasta trimite la o determinantă exclusiv etică : lupta binelui împotriva răului. După unele interpretări ea îşi are originea în interpretările lui Origene, care trimite prin psalmul 74 (Léviathan) la victoria binelui în persoana lui Isus Cristos asupra răului (Apocalipsei).
Cea mai importantă alteratio cu privire la imaginea lui Vlad Ţepeş este aceea că din simbol al ordinii creştine, prin Ordinul Dragonului de care aparţinea, ajunge el însuşi, în cronicile germane, să fie asimilat monstrului, cu alte cuvinte dragonului împotriva căruia luptase. Pe măsură ce acest ordin cade în uitare, imaginarul colectiv central-european de la începutul epocii moderne amplifică imaginea negativă a lui Dracula de la frontierele transilvane ale Imperiului habsburgic, frontiere bântuite, ele însele, de fricile colective, între care şi frica de vampiri.
În imaginarul colectiv occidental nu întâlnim o asociere dintre numele lui Dracula şi vampirism decât târziu în secolul al XIX-lea. Reprezentările despre dragoni, strigoi şi vampiri aparţin mai cu seamă colectivităţilor tradiţionale, resturi ale unor mituri şi ritualuri păgâne care se păstrează în era creştină.


Imaginea exclusiv negativă a lui Vlad Ţepeş nu era străină de reprezentarea comună despre alteritate la sfârşitul Evului Mediu şi începutul modernităţii. Frica de vrăjitoare, de vampiri şi de alţi monştri este accentuată prin acţiunea bisericii militante. Pentru Biserica catolică existenţa vampirismului era o problemă politică. Vampirismul punea sub semnul întrebării dogma creştină, potrivit căreia nu există suflete ale morţilor care rătăcesc pe pământ. Potrivit catolicismului, există doar Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. În acest sens, vânătoarea unor fiinţe imaginare, a slujitorilor lor, ca şi vânătoarea de vrăjitoare, erau, potrivit aceleiaşi dogme, pe deplin justificată. Cum notează Jean Delumeau în Frica în Occident, ruptura însă dintre cultura elitei şi cultura populară face aproape imposibilă comunicarea fecundă dintre cele două. Rezultatul: cu toată grandoarea ei iluministă, prima sărăceşte prin unilateralizare. Astfel, sacralizarea raţiunii occidentale, ca şi prometeismul ei de mai târziu, prin vânătoarea de mituri, e pregătit să considere alteritatea ca alteraţie. Aceasta este de fapt reprezentarea dintotdeauna pe care o are Identitarul faţă de străinul de la frontiere sau faţă de departele de peste mări şi ţări. Este cunoscută, în acest sens, lucrarea lui Tzvetan Todorov (Cucerirea Americii. Reprezentarea Celuilalt), cu privire la genocidul asupra amerindienilor în numele credinţei creştine.



Mitul lui Dracula era astfel pregătit pentru a fi asimilat alteraţiei absolute: monstrul vampir. Fenomenul vampirismului, al diabolizării spaţiilor îndepărtate de la frontierele reale sau imaginare se amplifică mai cu seamă în secolele XVII şi XVIII. Cele mai multe cazuri de vampi¬rism sunt plasate în centrul şi estul Europei, în regiunile rurale catolice, dar mai ales ortodoxe. Termenul de vampir este recunoscut oficial în 1732. Ziarele vorbesc în permanenţă de fenomene vampirice şi fac portretul vampirilor : morţi care nu suferă alterarea, au doi dinţi ascuţiţi şi sug sângele celor vii, care devin la rândul lor vampiri, se metamorfozează în diverse animale, au puteri supranaturale etc. Legendele despre vampiri bântuie lumea occidentală. În acelaşi timp, în plină Epocă a Luminilor, la începutul secolului al XIX-lea, într-o publicaţie germană despre istoria Moldovei şi Valahiei este relansată de către Johann Christian Engel teza din cronicile germane medievale despre monstrul din Carpaţi. În noile condiţii istorice, în vechiul imperiu habsburgic, Dracula redevine mit politic prin diabolizarea românilor transilvăneni, mai cu seamă după crearea dualismului austro-ungar în 1867.
Cronicile slave despre domnia lui Vlad Ţepeş, deşi nu ocolesc metodele utilizate de domnitor pentru a pedepsi, prezintă un domn hotărât şi curajos. Ţinta politică a pedepselor sale era întârirea autorităţii politice în interior şi la frontiere. Astfel că imaginarul colectiv al românilor reţine imaginea unui Vlad Ţepeş mai curând pozitivă, numeroase legende relatând fie despre donaţiile de pământ pe care le-a făcut ţăranilor, fie despre « dreptatea » voievodului care-i pedepsea pe turci, pe boierii trădători, pe hoţi şi criminali. În cadrul procesului de formare a statelor naţionale ia naştere imaginarul naţiunii. Din legendă şi praful istoriei, Vlad Ţepes redevine, în secolul al XIX-lea, erou naţional. Românii se identifică astfel nu cu personajul sângeros din cronicile germane, ci cu imaginea eroului medieval redescoperită de miturile naţiunii moderne. Mihai Eminescu, în Scrisoarea a III-a, îl glorifică punându-l în antiteză cu prezentul epocii lui. Victor Hogo în Legeneda secolelor aminteşte şi el, de asemenea, de vitejia, dar şi de cruzimea voievodului român : Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzébuth/ Refuse de payer au sultan le tribut/ Prend l’ambassade turque et la fait périr toute/ Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route…



Mitul Dracula de astăzi poartă marca lui Bram Stoker. De la romanul care l-a făcut celebru, până la ultimul besteller american: The historien (2005) al Elisabetei Kostova, Dracula e vampirul univesal. Bram Stoker nu este însă un simplu scriitor de romane fantastice, ci un romancier care dă viaţă literară metamorfozelor unui mit politic a cărui origine o regăsim, după cum am văzut, cu secole în urmă, poate chiar la naşterea Europei. Mitul literar al demonului îl întâlnim în romantism şi în romanul gotic începând cu secolul al XVIII-lea. Mănăstiri, cimitire, castele ruinate sunt populate de diverşi monştri, de cadavre, schelete, fantome etc. Călătoria lui Jonnathan Harker spre castelul bântuit al contelui Dracula, la frontierele alterităţii, are ca scop încheierea unei afaceri. Ea devine o călătorie iniţiatică «în ţara morţilor vii» din momentul în care alteritatea devine alteratio.

Sfârşitul secolului al XIX-lea este marcat de mari transformări sociale şi tehnologice. Este un secol al mitului pozitivist al raţiunii. Le Château des Carpathes al lui Jules Verne este un mijloc de celebrare a miracolelor ştiinţei, un simbol al victoriei asupra tradiţiilor arhaice şi superstiţiilor. Dincolo de scenariul literar, Bram Stoker se foloseşte de mit pentru a prezenta scopul noii cruciade : victoria progresului asupra decadenţei reprezentate de era victoriană, asimilată aici arhaismului şi barbariei. Monstrul este plasat la frontierele Europei unde avea deja o îndelungată istorie. Autorul nu ştie exact ce populaţii locuiesc de-a valma acolo : români, maghiari, secui, slovaci, ţigani etc. În orice caz, acestea îi par a fi nişte figuri bizare care mai curând populează celălalt tărâm din basme sau spaţiile exotice, decât realitatea. Cum Dracula are intenţia de a ajunge în inima civilizaţiei, spre a distruge lumea, forţele binelui se unesc spre a-l fugări pe vampir din Londra, a-l împinge şi distruge chiar în bârlogul lui din Transilvania. Toate practicile arhaice de înlăturarea vampirului sunt puse în slujba noului mit al raţiunii şi progresului. Din momentul în care Vampirul este identificat, are loc o urmărire de tip poliţist la al cărei final Dracula este anihilat prin ritualul păgân al străpungerii inimii cu o ţepuşă pusă şi ea în slujba crucii, eliberând astfel lumea de Lucifer.

Secolul XX aduce o adevărată hemoragie de vampiri pe marile şi micile ecrane. În cea mai mare parte, spaţiul monştrilor este Transilvania. În aceeaşi perioadă, Europa este expusă la două experimente barbare : fascismul şi comunismul. Diabolizând alteritatea, europenii l-au scos pe diavol din ascundere. Dacă până acum Dracula fusese o ficţiune occidentală, exportată la marginile Europei, monştrii comunismului şi nazismului sunt fabricaţi în craniile de laborator ale istoriei europene din prima jumătate a secolului XX.
La căderea Cortinei de Fier, Europa se aştepta să găsească în România însuşi infernul. Într-o anumită măsură a şi fost. Aşa se explică, cel puţin în parte, reprezentarea negativă pe care o au azi românii în imaginarul colectiv occidental.Cu toate acestea, dincolo de întârzierea Estului, spaţiul public european e dator să-şi cunoască alteritatea noilor comunitari printr-un raport de egalitate, cum ar spune Dominique Wolton (L’Esprit de l’Europe) nu de dominaţie, care trimite la alteratio. Până una-alta, mitul Dracula provoacă azi un adevărat pelerinaj în Transilvania.


Agenţiile de turism se precipită să ofere călătorii neobişnuite la Castelul Bran sau în Pasul Bârgăului. Simplă curiozitate ? Tentativă de a fugi de angoasă ? Dorinţă de insolit şi de spectacular ? Poate câte ceva din fiecare. Unii turişti occidentali creaţi de filmografia americană se regăsesc chiar rude de sânge cu celebrul vampir. Transilvania îşi ia revanşa.

LA HISTORIA

Bueno, seguiré con la historia sobre el famoso Drácula, pero esta vez usare para ilustrar este – corto cuento sobre una larga historia- el articulo publicado por el señor Ionel Buse, publicado en la revista ¨Ramuri¨ (Ramas) llamado Drácula – metamorfoséele (los metamorfosis), articulo que considero muy interesante e ilustrativo, y tengo el placer de traducirlo en español e ingles.


Vlad al III-lea Drácula, apellido que había ya ¨ heredado ¨ de su padre, nace en Sighisoara en el año 1431, posteriormente siendo llamado Vlad al III Tepes (El Empalador). Con la edad de 12 años será enviado junto con su hermano Radu en la Corte Otomana, como una garantía que su padre no luchara en contra de los turcos. En su estancia en el Imperio Otomano, Vlad será tratado como un hijo de noble, siendo enseñado ser un buen comandante militar, conforme con los habilidades que Vlad ha demostrado Su hermano, en cambio, Radu cel Frumos (El Guapo), porque tenia inclinación hacia los artes, música e literatura, ha sido uno de los preferidos del sultán, siendo parte de su sarai (en esa época el sultán tenia tanto un harem con chicas, como un sarai con chicos).


Cuando Vlad tenia la edad de 20 años, su padre ha sido asesinado, y en 1448 se ira de la Corte del Sultan. Llegado al tono con el apoyo de Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş cambia su actitud hacia el Imperio Otomano, rechazando el pago del tributo, echo que conlleva al deterioro de las relaciones con el Sultan. A estos hechos se le añade el rechazo del dueño rumano de presentarse personalmente a Istambul. Los turcos siendo también informados sobre los planes de Vlad Tepes que buscaba aliados para atraer al sultán en una emboscada en el Danubio. Los que realmente habían planeado la emboscada, Hamza bei y el griego Catabolinos estarán descubiertos y empalados.

En el invierno del año 1461-1462 Vlad Ţepeş empieza una campaña sangrienta al sur del Danubio, soldada con cientos de victimas. Las crónicas turcas relatan las crueldades del dueño valaho. Consciente del hecho que el Sultan atacara Valahia, Vlad Tepes se prepara para la guerra, pidiendo el ayuda de su aliado, el rey Matei Corvin, através de una carta donde expresa su voluntad de acabar el trabajo empezado, porque si no « también va a desaparecer su país, y será para el daño del entero mundo cristiano». Probablemente, como representante del Orden del Dragón, estaba expresando su esperanza que Dios les traerá la victoria en contra de los ateos, enemigos de la cruz de Cristo. Desafortunadamente, Vlad Ţepeş no recibe el apoyo prometido por Matei Corvin. Aunque las chancees no eran favorables, el dueño rumano consigue en el verano del año 1462, una victoria importante en contra de los turcos. En este mismo año, siendo acusado de traición por Matei Corvin, ha sido encancerado en Buda.


Al trono de País Rumano (Valachia) he sido nombrado un aliado de los turcos, el hermano de Vlad Tepes, Radu cel Frumos (el Guapo). Aunque tanto el Papa como los venecianos sabían quien había sido el héroe del cristianismo, las historias sobre la crueldad del dueño y la idea de la traición, sostenido por Matei Corvin, han tenido mas poder. Representando al Papa y los ideales cristianos, el rey de Hungría tenía que ser en realidad el símbolo de la lucha antiotomana como soberano del dueño valacho. Liberado depuse de casi 13 años de cárcel y convertido a catolicismo, se casa con Ilona Hunyade, la hermana de Matei Corvin. En 1476 esta reenviado al Trono de Valachia por Ştefan cel Mare y Ştefan Bathory, el dueño de Transilvania, pero no consigue organizar la resistencia antiotomana, siendo asesinado, según algunos históricos, según otros matado por equivocación por sus propios soldados.


En los años que han seguido, se convierte en un héroe en las fronteras del oriente de Europa, y en monstruo en las crónicas occidentales. Los más desfavorables entre estas crónicas son las alemanas-húngaras. Como ya bien se conoce, instaurando un liderazgo autoritario, Vlad Tepes no solo a los turcos sino también a los comerciantes alemanes (sasi- sajones) de Sibiu y Brasov, que hacían contrabando, los que no pagaban en las fronteras, algunos nobles rumanos traidores, ladrones, prostitutas, asesinos Debido a los disputas con los sajones en la frontera de Transilvania, los que sostenían a los rivales al trono de Vlad, lo han presentado como un dueño extremamente crudo, una especia de encarnación del infernó, haciendo horrores inimaginables. A esto también se le añade la imagen creada por los monjes benedictinos y capuchinos, los que han rechazado obedecer las leyes del país y se han refugiado en las regiones sajones El dueño rumano obviamente no era un desconocido en la aplicación de otras torturas (aparte de empalar) que se practicaban en su época. La Europa Medieval había estado transversaza de monstruos mayores de la historia, des del Paris de Ludovic el XI a la Rusia de Iván el Terrible. El empalo, símbolo de un reinado autoritario, se convierte con el tiempo en el imaginario colectivo en uno de los arquetipos de todos los horrores.


A este probablemente se le añade un siglo mas tarde las leyendas sobre la condesa húngara Elisabeta Bathory (1560-1614) la que asesino con sadismo más de 600 chicas jóvenes, para bañarse en su sangre con el propósito de rejuvenecer, después de que anteriormente los sometía a torturas terribles. Se conoce ya que la imaginación colectiva en cuanto a la tortura, especialmente en la época de la Inquisición, no tenia limites( quemar, quitar la carne de los huesos, sacar ojos, quemar los pies, enterramiento de una persona viva hasta el cuello, cortar partes del cuerpo, quitar la carne de los huesos del condenado, mientras este se encontraba en una silla de hierro previamente calentado hasta hacerse rojo), pero también el uso de unas herramientas famosas como: la virgen de hierro, el caballo de hierro, la bota española, la manzana de hierro, etc. ).


En cuanto a la representación cristiana del dragón, al contario de la representación occidental, esta llega a tener una ética determinada y exclusiva: la lucha del bien en contra del malo. Según algunos ella tiene su origen en las interpretaciones de Origene, el que hace referencia através del salmo 74 ( Léviathan ) en la victoria del bien en la persona de Jesús Cristo en contra del malo ( Apocalipsa ). Lo mas importante alteratio en cuanto a la imagen de Vlad Tepes es que des de símbolo del orden cristiano, siendo parte del orden del Dragón a cual pertenecía, llega a ser el mismo asimilado al mostró, en otras palabras, el dragón en contra de cual había luchado.


Poco a poco este orden se olvida, in en el mismo tiempo el imaginario colectivo central-europeo del principio de la época moderna amplifica la imagen negativa de Drácula en las fronteras del Imperio Habsburgo (Transilvania) fronteras que provocaban ellas mismas temores, incluso el temor de vampiros. En el imaginario colectivo no encontramos una asociación entre el nombre de Drácula y vampirismo hasta muy tarde, en el siglo XIX. Las representaciones de dragones, vampiros, moroi, pertenecen especialmente a las comunidades tradicionales, por ser restos de los mitos y rituales paganos que se conservaron en el mundo cristiano. El imagen exclusivamente negativo de Vlad el Tepes un era fuera de la representación común de la alteridad al fina del Evo Medio y el principio de la modernidad. El temor a las brujas, vampiros y otros monstruos es acentuado por la acción de a iglesia militante. Para la iglesia católica la existencia del vampirismo es un problema político. El vampirismo cuestionaba la dogma cristiana conforme a cual no existen almas de os muertos que se encuentran en la Tierra. Conforme al catolicismo, existe solo el infierno, el Purgatorio, y el Paraíso. En este sentido casar las creaturas imaginarias, como casar brujas, eran correspondientes a la misma dogma enteramente justificado. Como ha escrito Jean Delumeau en Frica în Occident (El temor de Occidente), la rotura entre la cultura de la elite y la cultura popular hace casi imposible la comunicación exitosa entre las dos. El resultado: con toda su grandeza de la iluminación, la primera se empobrece por unilateralidad. De esta forma la sacralización de la ración occidental, como la promesa de ella para mas tarde, por la casa de mitos, es preparado a considerar la alteridad como alteratio.
Esta es de echo la representación des de siempre que tiene la Identidad frente al extranjero que se encuentra en las fronteras o en las alejadas mares y países. Es conocida, en este sentido el trabajo de Tzvetan Todorov (La conquista de America. La representación del otro), que se refiere al genocidio de los indios nativos en el nombre de la fe cristiana.


El mito de Drácula era de esta forma preparado para ser asimilado al la alteratio absoluto: el monstruo vampiro. El fenómeno del vampirismo, de demonizar los espacios alejados en las fronteras reales o imaginarios se amplifica especialmente el los siglos XVII y XVIII. En su mayoría de los casos de vampirismo son plasmados en el centro y este de Europa, en las regiones rurales católicos, pero especialmente ortodoxos. El termino de vampiro esta oficialmente reconocido en 1732. Los peridotos hablan permanentemente sobre los fenómenos vampirices y hacen el retrato de los vampiros : muertos que no sufren la alteración, tiene dos dientes puntados si chupan el sangre de los que están vivos, los que posteriormente se convierten en vampiros, se metamorfosean en otros animales, tienen poderes supernaturales, etc. Las leyendas sobre vampiros permanecen en el nudo occidental. En el mismo tiempo a principios de siglo XIX, en una publicación alemana sobre la historia de Moldavia y Valahia se lanza otra vez por Johnan Christian Engel la tesis de las crónicas alemanas medievales sobre el monstruo de los Cárpatos.


En las nuevas condiciones históricas, en el antiguo imperio Habsburgo, Drácula, se reconvierte en un mito político por la demonizacion de los rumanos Transilvanos, especialmente depuse de la creación del dualismo austro-húngaro en 1867. Las crónicas eslavos sobre Vlad Tepes, aunque no dejan de acordar los métodos utilizados por el dueño para punir, presentan a un dueño decidido y valiente. La meta política era refortalecer su autoridad político en el interior y en las fronteras. Como resultado el imaginario colectivo rumano retiene un imagen de Vlad Tepes positiva, muchas leyendas siendo las que relatan las donaciones de tierra que el ha hecho a los paisanos, sobre la ¨ justicia ¨ del dueño que sentenciaba a los turcos, los nobles traidores, los ladrones, los criminales. Dentro del proceso de formación de los estados nacionales se nace en el imaginario de la nación. Des de la leyenda y la pólvora de la historia, Vlad Tepes se reconvierta, en el siglo XIX, un héroe nacional. Los rumanos se identifican de esta forma no con el personaje diabólico de las crónicas alemanas de las crónicas alemanas, sino con el imagen del héroe medieval redescubierto por los mitos de la nación moderna. Mihai Eminescu, en Scrisoarea a III-a (La tercera carta) lo glorifica poniendo-le en antitesis con el presente de su época. Víctor Hogo en la Leyenda de los Siglos acuerda también acuerda de el, y en el mismo tiempo de la crueldad y la valencia del dueño rumano: Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzébuth/ Refuse de payer au sultan le tribut/ Prend l’ambassade turque et la fait périr toute/ Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route…


El mito de Drácula hoy en día, lleva la marca de Bram Stoker. Des del romano que lo hizo famoso, hasta al ultimo best seller americano: The historien (2005) de Elisabeth Kostova Drácula es el vampiro universal. Bram Stoker no es un simple escritor de romanos fantásticos, sino un romancero que da vida a la las metamorfosis de un mito político cuyo origen se recauda como hemos visto, siglos atrás, hasta al nacimiento de Europa. El mito literario lo encontramos en romanticismo y en el Román gótico empezando con el siglo XVIII. Monasterios, cementerios, castillos arruinados están copuladas de diversos monstruos, de cadáveres, esqueletos, fantasmas, etc. El viaje de Jhonnathan Harker al castillo encantado del conté Drácula, en las fronteras de la alteridad, tiene como meta la concretización de un negocio. Ella se convierte en un viaje de inicio «en el país de los muertos vivientes» momento que la alteridad se convierte en alteratio. El final del siglo XIX es marcado de grandes transformaciones sociales y tecnológicos. Es el siglo del mito positivista de la ración. Le Château des Carapates de Jules Verne es una forma de celebración de los milagros de la ciencia, un símbolo de la victoria sobre las tradiciones arcaicos y en supersticiones.


Más allá del escenario literario, Bram Stoker usa el mito para presentar su nueva cruzada: la victoria del progreso en la decadencia representada por la era victoriana, asimilada aquí al arcaísmo y bárbaro. El monstruo esta plasmado en las fronteras de Europa donde tenia ya una larga historia. El autor no sabe exactamente que naciones viven mezcladas hay: rumanos, húngaros, sajones, eslovacos, gitanos, etc. De todas formas estas parecen estar unas figurar estañas, que mas parece popular el otro mundo de los cuentos de hadas o espacio exóticos, que la realidad. Como Drácula tiene la intención de llegar en el corazón de la civilización para destruir el mundo, las fuerzas del bien se unen para echar fuera al vampiro de Londres, atraparlo y destruirlo en su mismo refugio el de Transilvania. Todas las prácticas arcaicas de eliminación del vampiro están puestas al servicio del nuevo mito de la ración y el progreso. Des del momento que el vampiro esta identificado, ocurre un seguimiento tipo policía, en el cuyo final Drácula esta anihilado a través del ritual pagano de meter en el corazón un palo, que también sirve la cruz, liberando de esta forma el mundo de Lucífero.



El siglo XX tare una verdadera hemorragia de vampiros en las pequeñas y las grandes pantallas. En su mayoría el espacio de los monstruos es Transilvania. En la misma temporada Europa esta extremamente expuesta a dos experimentos bárbaros: el fascismo y el comunismo. Demonizando la alteridad, los europeos han sacado al demonio de su escondido. Si hasta ahora Drácula había sido una ficción occidental, exportado en las márgenes de Europa, los monstruos del comunismo y del nazismo están fabricados en los carnios de laboratorio de la historia europea de la primera mitad del siglo XX. Una vez caído la Cortina de Hierro, Europa esperaba de encontrar en Rumania el mismo infernó. De un cierto modo así fue. Así es como se explica por lo menos en parte, la representación negativa que tienen hoy en día los rumanos en el imaginario colectivo occidental. A pesar de todo esto, el espacio público europeo es deudor en conocer su nueva alteridad, de los nuevos comunitarios en un reporte de igualdad, como diría Dominique Wolton (L’Esprit de l’Europe) no de dominación, la que envía a alteratio. Mientras tiempo, el mito Drácula provoca hoy en día un verdadero peregrinaje en Transilvania.


Las agencias de turismo se precipitan en ofrecer viajes extraordinarios en el Castillo de Bran o en Pasul Bârgăului. ¿Simple curiosidad? ¿Tentativa de escaparse de la rutina? ¿Deseo de insólito y de espectacular? Puede ser poco de todo. Algunos turistas occidentales creados por la filmografía americana incluso se encuentran relaciones de sangre con el celebre vampiro. Transilvania toma su revancha.