Castelul Bran si Dracula...

Dracula – asa cum este perceput astazi – constituie rezultatul interferentei unor fapte istorice reale, intrate în legenda, legate de domnia lui Vlad Tepes – Dracula, al consemnarilor unor cronicari ai vremii, cu intentia de a-l pune pe marele voievod într-o lumina nefavorabila, amplificate în secolele urmatoare prin asocierea cu personajul romanului de fictiune „Dracula”, aparut în Anglia, în 1897, avându-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker.
Adevarul despre domnitorul Tarii Românesti Vlad Tepes (1456-1462; 1476) este cunoscut din numeroase lucrari apartinând istoricilor români si straini. Convins ca numai o domnie puternica în interior putea sa asigure ordinea în tara si sa organizeze cu succes apararea ei de primejdiile externe Vlad Tepes recurge la o domnie autoritara, impune supusilor sai cinstea si harnicia ca virtuti; necinstea (hotia) lenevia si viclenia erau pedepsite cu asprime prin tragerea în teapax, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea etc..
Ca urmare a masurilor sale drastice, Vlad Tepes a reusit sa instaureze ordinea în tara: „strain de mila si de îndurare – spune istoricul A.D.Xenopol – el puse cumplita lui fire în slujba tarii sale si dupa ce o curata de rele launtrice, el puse piept înjosirii în care cazuse tara”.

Faptele sale au atras însa ura multora dintre contemporanii sai. Acestia l-au defaimat si acuzat de întelegeri cu turcii contrare intereselor tarii; a fost închis de catre regele Matei Corvin si mai târziu chipul sau de om crud, dar care a pus „cumplita lui fire în slujba tarii sale”, a fost asociat cu vampirul Dracula, personajul principal din celebrul roman de fictiune „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker aparut la Londra în 1897 si considerat de catre Oscar Wilde „poate cel mai frumos roman din toate timpurile”.

Legatura care se face între personajul din romanul lui Bram Stoker si domnitorul Vlad Tepes-Dracula este sugerata chiar de catre autor, care consemneaza: ”… a fost într-adevar acel voievod Dracula care si-a dobândit numele împotrivindu-se turcilor peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia”6. Bram Stoker crede ca acesta nu a fost un om obisnuit „caci de-a lungul secolelor s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean dar si cel mai viteaz dintre fiii tarii de dincolo de padure, spiritul lui ager si vointa lui de fier au intrat cu el în mormânt si lupta si acum”. Aici autorul face legatura cu credinta legata de strigoi, a caror existenta, imaginata de credintele populare, nu se sfârseste odata cu generatia din care provine: „Ne-mortii (adica strigoii, vampirii) sufera de blestemul nemuririi, spune Bram Stoker, trec dintr-o epoca în alta înmultindu-si victimele, sporind relele lumii …”.

Personajele din romanul „Dracula” sunt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele contelui Dracula si sfârsitul acestuia au la baza credintele populare legate de existenta unor forte ale raului: vampiri sau strigoi. În credintele mai multor popoare vampiri sunt oamenii morti care în virtutea unei pedepse sau a unui blestem din timpul vietii, îsi parasesc noaptea mormântul si ratacesc printre oamenii vii care dorm si le sug sângele – singura lor hrana. Tot vampir este considerat si liliacul, un animal care ziua traieste în pestera iar noaptea iese si le suge sângele oamenilor.* În America centrala si în America de Sud vampirii sunt o specie de lilieci mari care se hranesc cu sângele pasarilor si mamiferelor surprinse în somn. În celebra sa lucrare Odisseea, poetul antic Homer, identifica liliacul cu sufletele mortilor.

În credintele populare din spatiul carpato-danubiano-pontic corespondentul vampirului în acceptiunea de oameni morti care îsi parasesc noaptea mormântul si ratacesc printre oamenii vii pe care-i surprind în somn si le fac o multime de neplaceri si daune, le sug sângele si iau laptele de la vite, este strigoiul. Poate fi strigoi viu, acela care – dupa cum consemneaza folcloristul I. Aurel Candrea - „toata ziua îsi vede de treburi ca ceilalti oameni, dar noaptea îndata ce a adormit îi iese sufletul care se duce sa se întâlneasca cu alti strigoi, iar trupul ramâne ca mort pe pat. Sufletele acestor strigoi … ucid copii si le sug sângele, iau mana de la vaci si de la semanaturi”. Acelasi autor spune ca „atunci, când moare una dintre aceste fiinte despre care se crede ca a fost strigoi se vâra prin inima o frigare înrosita în foc sau un par pentru ca sufletul ei sa nu mai poata iesi din mormânt si sa nu mai chinuiasca oamenii noaptea”.

În mitologia româneasca sunt si strigoi morti, acele spirite ale mortilor care provin din oamenii fosti strigoi în viata sau la care li s-a gresit ceva din rânduielile de la înmormântare, au ratacit drumul spre lumea de dincolo sau nu au avut cu ce sa-si plateasca vamile. Pe lânga daunele pe care le fac oamenilor în viata – spune Sim. Fl. Marian – strigoii morti „manânca rând pe rând câte un membru din familia lor sau le manânca numai inima si le sug sângele”.

Asa cum este interpretat astazi, Dracula apare în persoana voievodului Tarii Românesti, Vlad Tepes, sub al carui chip (înfatisat într-o xilogravura din „Povestirile germane despre Dracula Voievod” aparuta la Nurenberg în 1488) este reprezentat în numeroase reclame comerciale. În aceasta ipostaza nu mai este privit ca o adevarata personalitate istorica, ci ca un vampir asa cum este cunoscut, de catre turistii occidentali, din romanul lui Bram Stoker si din numeroasele filme care au fost turnate în Vest, începând din anul 1922.
Astfel, în timp ce portretul domnitorului român, care apare pe coperta editiei Povestirilor germane, publicata la Bamberg, în 1491, sugereaza un simt al dreptatii pe care l-a transpus în viata, cu mijloace de o cruzime deosebita, judecate dupa normele epocii contemporane, dar tipice epocii în care a trait, imaginea transpusa pe ecran ne reda un Dracula cu o figura de o cruzime ce nu mai are de-a face cu spiritul de dreptate. Aceasta imagine, fantezista si înfioratoare, este pe gustul turistului plecat în cautarea senzationalului si care, odata ajuns în România, a asociat si castelul Bran (care prin înfatisarea si amplasarea sa degaja un aer de mister) cu locurile pe unde a bântuit imaginarul Dracula.

Castelul Bran, unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectura medievala din România, cu functii istorice, militare si economice, este cunoscut de catre turistii din întreaga lume drept Castelul lui Dracula.
Majoritatea turistilor, dupa ce viziteaza castelul Bran, pleaca dezamagiti ca nu l-au întâlnit pe Dracula – Vampirul care suge sângele oamenilor, cunoscut din filme si asociat cu figura domnitorului român Vlad Tepes – Dracula. Si nu-l întâlnesc pentru ca vizitatorii nu fac distinctie între o realitate istorica si o povestire la originea careia stau atât personajul din romanul lui Bram Stoker, intitulat Dracula, în care actiunea are la baza credintele populare despre strigoi si vampiri cât si legendele despre Vlad Tepes, în special acelea care-l prezinta ca pe un voievod crud. Interferenta personajului principal din romanul Dracula cu legendele despre domnitorul real Vlad Tepes – Dracula, o personalitate de referinta a istoriei românilor, a dat nastere unui personaj imaginar cunoscut sub numele de Dracula vampirul, ca întruchipare a unui duh rau, care tulbura linistea oamenilor, îi chinuie si pe cei intrati sub stapânirea lui îi transforma în aceste forte ale raului. Acest personaj exista la nivelul imaginarului si nu poate fi ilustrat într-o expozitie muzeala asa cum este cea din Castelul Bran.

Castelul Bran a fost botezat castelul lui Dracula în urma cu trei decenii, de catre turisti, în special americani, veniti în cautarea lui Dracula din filmele de groaza realizate dupa romanul lui Bram Stoker. Turistii au surprins la intrarea în Transilvania un castel care prin înfatisare se asemana cu castelul descris de catre autorul irlandez. De aceea l-au botezat Castelul lui Dracula. Ce legatura poate fi între Dracula din imaginatia turistului venit în cautarea vampirului si Castelul Bran? Este simplu. Daca este vorba de domnitorul Tarii Românesti, istoria consemneaza mai multe campanii întreprinse de catre Vlad – Tepes – Dracula de pedepsire a negustorilor sasi brasoveni care nu se supuneau poruncilor voievodului cu privire la comertul prin târgurile din Tara Româneasca. Si este logic ca trecerea sa se fi facut pe la Bran, trecatoarea cea mai apropiata de Brasov, care facea legatura cu Târgovistea, resedinta domnului muntean. Relatiile cu castelanii de la Bran nu vor fi fost prea cordiale, întrucât acestia erau reprezentanti ai cetatii Brasovului, ostil lui Vlad Tepes.
Daca Vlad Tepes a stapânit Castelul Bran e greu de raspuns întrucât documentele scrise nu consemneaza acest lucru. Dar documentele existente în arhive cu privire la Cetatea - Castel Bran, atâtea câte se mai pastreaza, sunt cu caracter preponderent administrativ; se refera la veniturile si cheltuielile de pe domeniul cetatii Bran si în foarte mica masura la evenimente cu caracter politico-militar. Se poate sustine însa ca în toamna anului 1462, dupa ce oastea regelui Ungariei, Matei Corvin, l-a prins în apropierea cetatii de la Podul Dâmbovitei, de lânga Rucar, situata la cca 25 km de Bran, domnitorul Vlad-Tepes a fost dus la Castelul Bran si închis aici timp de vreo doua luni, dupa cum consemneaza recentul volum Vlad-Tepes Dracula, Editura Mirador, Arad, 2002, autor Gheorghe Lazea Postelnicu. De aici a fost dus si întemnitat la Cetatea Visegrad.

În ceea ce priveste vampirul, cunoscut în folclorul românesc sub denumirea de strigoi, (denumirea de vampir este întâlnita la sârbi) este de mentionat faptul ca si în satele Branului se pastreaza credinta cu privire la existenta unor duhuri rele numite steregoi (varianta a strigoiului). Batrânii satelor îsi amintesc ca pâna în urma cu o jumatate de secol se credea ca existau anumiti oameni în viata – strigoi – care ziua duceau o viata normala, iar în timpul noptii în somn, sufletele lor paraseau trupul si bântuiau prin sat si chinuiau oamenii în somn. Aceste duhuri rele bântuiau de la miezul noptii pâna la primul cântat al cocosilor, când nu mai aveau puterea de a pricinui rele oamenilor.
Credinta în strigoi si celelalte duhuri rele reprezinta o componenta a mitologiei populare. Ea poate fi povestita, imaginata de fiecare individ. Dar dincolo de acest univers imaginar populat cu vampiri si fantome, turistul poate întâlni la Bran o realitate care-i va bucura si odihni sufletul.
Cu imaginea fiorosului Dracula în gând, venit la Bran, turistul va putea întâlni în pitorestile locuri din aceasta zona de munte ciobani cu turme la pascut sau la cositul ierburilor, ale caror femei tes la razboi textilele ce împodobesc interioarele caselor sau pregatesc mâncaruri traditionale (bulzul ciobanesc, pastrama, laptele batut etc.) atât în propria gospodarie cât si în pensiuni pregatite anume pentru cei ce vor sa petreaca la Bran de la rasaritul si pâna la apusul soarelui si chiar peste noapte când poate, în vis, va veni si Dracula vampirul a carui forta se va ofili la vederea catelului de usturoi asezat de gospodina deasupra usii la intrare pentru ca asa stie ea din batrâni ca se apara casa de duhurile rele.

Sursa: Ioan Prahoveanu( http://www.brancastlemuseum.ro/dracula.htm)

La 1 Decembrie 1920, braşovenii – prin glasul primarului lor, dr. Karl Schnell – au dăruit castelul familiei regale române, care l-a stăpânit timp de douăzeci şi şapte de ani.
După ce a intrat în stăpânirea familiei regale, între 1920-1930 castelul a suferit o serie de transformări arhitecturale, în dorinţa de a se face din el o modernă reşedinţă de vară. Lucrările au fost conduse de arhitectul ceh Karel Liman, care a lucrat şi la castelele Peleş şi Pelişor. Au fost adăugate două turnuri pentru scări, meterezele şi gurile de tragere au devenit ferestre, sobele şi vetrele au fost transformate în cămine moderne.

Pentru a putea fi locuit de familia regală, Castelul Bran a fost dotat cu toate utilităţile necesare unei adevărate reşedinţe regale. Apa era asigurată de fântâna săpată în curtea interioară a castelului, la o adâncime de 57 m. Pentru iluminarea castelului, regina Maria a ordonat – în mai 1932 – construirea unei uzine electrice cu turbină, la care au fost racordate şi comunele Bran, Şimon şi Moeciu, “comune sărace, pur româneşti şi care într-un viitor apropiat n-ar fi putut avea acest avantaj”, după cum se aprecia într-o scrisoare de mulţumire adresată de locuitorii celor trei comune reginei Maria. Turbina – fabricată de firma Voith – a fost pusă în funcţiune pe 29 august 1932. A mai fost construită şi o centrală hidroelectrică de 85 c.p. pe râul Turcu, în decembrie 1932, pentru iluminarea castelului şi a împrejurimilor.

Comunicarea cu exteriorul era facilitată de existenţa a trei posturi telefonice în castel. Instalaţia telefonică şi centrala au fost modificate şi înlocuite în 1941 şi 1944, la cererea prinţesei Ileana. Cum castelul avea – pe lângă subsol şi parter – patru etaje, el a fost prevăzut şi cu un ascensor, la fel ca şi Peleşul. Liftul a fost amenajat pentru a uşura deplasarea reginei din parc în castel. Pentru o mai uşoară comunicare cu Casa de ceai a fost instalat un funicular, cu ajutorul căruia era transportată de la bucătăria castelului mâncarea pe care regina o servea cu oaspeţii săi. Casa era prevăzută cu instalaţie de apă rece şi caldă, lumină electrică şi canalizare, fiind special amenajată pentru minirecepţii într-un cadru natural. În 1946 la castel a fost introdusă alimentarea cu gaz metan.

Şi la Bran, ca şi în cazul altor palate şi castele, fantezia reginei Maria în domeniul arhitecturii s-a manifestat din plin. Astfel, au fost construite o casă de vânătoare, o bisericuţă din lemn, o casă de lemn (cu 7 camere) şi două bordeie (unul pentru regină, altul pentru prinţesa Ileana).
Castelul Bran a fost – alături de palatul de la Balcic – reşedinţa cea mai dragă reginei Maria, care, cu fantezia-i cunoscută, a transformat solida şi, aparent, neprimitoarea cetate într-o modernă şi confortabilă locuinţă de vară.
Domeniul predilect al reginei a fost decorarea interioarelor, saloanele de la Pelişor şi de la Cotroceni purtând amprenta stilului impus de suverană. Nici Branul nu a scăpat unor asemenea transformări, deşi arhitectura rigidă a castelului nu a permis prea multe modificări ale interioarelor. Totuşi se pot remarca: Sala mare, în fapt o sufragerie decorată în stilul Renaşterii germane, Salonul galben al reginei Maria, Salonul de muzică, Odaia tiroleză a regelui Carol al II-lea, Odaia săsească a prinţului Nicolae, toate fiind expresia gustului suveranei. În seria acestor transformări se înscrie şi construirea unor dependinţe în jurul castelului: Casa de ceai, construită din bârne de lemn (144 m²), Casa de musafiri, zidită din piatră brută (78 m²), Casa copiilor prinţesei Ileana (43 m²), Casa personală nouă (176 m²), locuinţa personalului (378 m²), grajduri pentru cai şi şase garaje.

Castelul a fost locuit doar de unii membri ai familiei regale, cărora li s-au amenajat apartamente separate. Între ei se detaşează regina Maria, care ocupa un apartament compus din hall, cameră de toaletă, două saloane (între care şi cel Galben), dormitor, baie şi sufragerie, apartament în care suverana a adunat tot felul de obiecte (servicii, icoane, statuete, tablouri, cărţi).
Credincioasă, regina Maria a amenajat la Bran – ca, de altfel, în toate reşedinţele regale pe care le-a ocupat – o capelă, a cărei pictură a fost executată în noiembrie 1927 de Artur Verona (plătit cu 200.000 lei). Capela – dotată cu un altar de lemn aurit sculptat, un iconostas, un candelabru, trei strane, trei sfeşnice, două cruci şi două icoane – a fost, alături de bisericuţa din lemn de lângă Casa de vânătoare, locul în care regina s-a recules în momentele de restrişte sufletească. Tot la Bran, într-o nişă special amenajată în stânca de lângă vechea biserică de lemn, va fi depusă – prin grija prinţesei Ileana – , în toamna anului 1940, caseta cu inima reginei, adusă de la Capela “Stella Maria” din Balcic.

În anul 1995, pe peretele criptei din stâncă a fost montată o placă memorială care să amintească tuturor vizitatorilor faptul că aici s-a aflat depusă – pentru un timp – caseta conţinând inima reginei Maria. În amintirea mamei sale pe care a iubit-o nespus, prinţesa Ileana reuşeşte, mai 1941, să depună în Capelă rămăşiţele pământeşti ale principelui Mircea, îndeplinind astfel o mai veche dorinţă a mamei sale.
Regina Maria a transformat nu numai castelul, ci şi parcul Domeniului Bran, care a fost amenajat după planurile şi gusturile ei. Florile au fost marea pasiune a reginei, la toate reşedinţele regale existând moderne sere prevăzute chiar cu calorifere, pentru a fi încălzite iarna. La Bran o astfel de seră şi o mică grădină de trandafiri au fost amenajate în iulie 1922 după planurile arhitectului Karel Liman şi construite de firma Klof & Co. din Codlea. Tot de la Codlea erau aduse răsadurile de flori (trandafiri, dalii, crizanteme), dar s-a apelat şi la comenzi în străinătate (la Erfurt şi Reading – Anglia) pentru unele specii rare. Grădinarul şef al castelului era Petre Conrad (care primea un salariu lunar de 3.691 lei), iar şef al Parcului regal Bran a fost – până în 1938 – Constantin Pamula.
El a primit 3.113 lei cu care i-a “mituit” pe paznicii de la Cetatea Veche şi i-a plătit pe grănicerii ce au ajutat la prinderea graţioaselor păsări. Lebedele au creau mari probleme reginei, ducând chiar la un conflict cu locuitorii Branului. Deoarece o lebădă a fost mâncată de câini, oamenii de la castel au împuşcat cânii de rasă ai particularilor din zonă, care s-au adresat direct reginei, protestând. Reginei i-au plăcut şi caii, fiind pasionată de echitaţie, sport pe care îl practica adesea în parcul castelului şi pe terenurile de călărie de la Braşov.
În timpul reginei Maria, Castelul Bran a cunoscut perioada sa de glorie ca reşedinţă regală. Domeniul Bran a fost extins de regină, prin cumpărarea sau trecerea în proprietatea ei a fâneţelor din jurul castelului. În 1934 pădurea Măgura a fost cumpărată de regină. Un alt domeniu ce a aparţinut suveranei a fost Copăceni, iar la Braşov avea în proprietate terenurile de călărie.

Suprafaţa totală a Domeniului Bran – evaluată după moartea reginei – era de 233 iugăre, la care se adăugau 183 iugăre de pădure (fag şi brad), 93 iugăre de păşune şi 2 iugăre de fâneaţă.
Cât timp a stat la Bran, regina Maria a făcut tot ce-a putut pentru a ajuta satele învecinate şi locuitorii lor. Mulţi săteni lucrau cu ziua pe Domeniu, în grădinile parcului sau la diverse lucrări la castel, prestaţie pentru care erau retribuiţi. După ce în castel a fost introdusă centrala electrică, trei sate din jur (Bran, Şimon şi Moeciu) au fost racordate la reţeaua nou înfiinţată, la Şcoala de meserii din Bran iluminatul fiind gratuit. Tradiţia ajutorării satelor vecine a fost menţinută şi de succesoarea reginei la castel, prinţesa Ileana. În iunie 1939 ea a fost de acord ca în patru camere de la parterul castelului să funcţioneze un Cămin Cultural pentru locuitorii comunei Bran.

Castelul a fost în timpul reginei Maria nu numai reşedinţă de vară, ci şi loc de petrecere, aici organizându-se recepţii şi ospeţe cu adevărat regale. De pildă, în august 1934, la un asemenea dineu s-au consumat: un iepure, şapte porumbei, cincisprezece pui, o sută douăzeci de ouă, zece kg. nisetru, şapte kg pepeni etc.
Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, încheindu-se în acest fel o epocă glorioasă din istoria monarhiei româneşti. Deşi sosise doar cu o zi înainte în ţară, regina şi-a manifestat dorinţa de a merge la Bran şi Balcic, reşedinţele ei favorite. “Ne spune cât de fericită este de a se fi întors acasă şi cum vrea, după o odihnă aici (la Pelişor – n.n.) să se ducă la Bran şi Balcic”, nota, în jurnalul său, regele Carol al II-lea. Din păcate, ultima ei dorinţă nu a mai putut fi îndeplinită.
Regina a redactat un testament şi o scrisoare adresată “ţării mele şi poporului meu”. Textul Scrisorii adresate ţării se constituie într-un emoţionant testament moral – mărturie supremă a iubirii pe care regina a nutrit-o faţă de poporul pe care i-a fost dat să-l conducă. Şi tot în acest document, regina Maria îşi declară pentru ultima dată pasiunea cu care a clădit cele două reşedinţe favorite – Balcicul şi Branul –, manifestându-şi dorinţa ca inima să-i fie “adusă şi aşezată în Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării”.
Prin cel de-al doilea testament, regina Maria a lăsat ca moştenire Castelul Bran prinţesei Ileana. Prinţesa – care locuia cu soţul ei, Anton de Habsburg, în castelul din Sonnberg (Austria) – va ajunge prea târziu în ţară pentru a-şi mai găsi în viaţă mama. Va participa, totuşi, la înmormântarea de la Curtea de Argeş. “Pentru mine – îşi va aminti ea – a fost mama mea, a fost Regina mea şi a fost cea mai bună prietenă pe care am avut-o”.

După moartea reginei, pe 3 august 1938, arhitecţii D. Antonescu şi Eugen Dimitriu au întocmit actul de evaluare a Domeniului regal Bran. Castelul a fost evaluat la 4.967.500 lei, pământul la 5.800.000 lei iar celelalte clădiri ale complexului la 9.264.500 lei. În total Domeniul Bran valora 20.032.000 lei. Peste o săptămână, la 11 august, s-a făcut partajul oficial, castelul fiind trecut în proprietatea prinţesei Ileana, care va reveni definitiv în ţară, abia după abdicarea regelui Carol al II-lea, în septembrie 1940.

Castelul Bran a cunoscut o nouă evoluţie pe parcursul celor nouă ani cât s-a aflat în posesia prinţesei Ileana. Lucrurile s-au desfăşurat oarecum normal, dar nu mai aveau fastul şi rigoarea impuse de regina Maria. Cu administrarea domeniului a fost însărcinat – până la 1941 – generalul Eugen Zwiedineck, fostul maestru al Curţii reginei Maria. După 1941 el a fost înlocuit de Carol Guttman, fostul administrator al palatului Balcic.
Rupând tradiţia alianţelor matrimoniale pe care fratele şi surorile sale le făcuseră cu membri ai familiilor regale din Balcani (Carol se căsătorise în 1921 cu prinţesa Elena a Greciei, Elisabeta cu regele George al II-lea al Greciei, în acelaşi an, iar Marioara cu regele Alexandru al II-lea al Iugoslaviei, în 1922) – ceea ce i-a adus reginei Maria renumele de “soacră a Balcanilor” – prinţesa Ileana se va căsători în 26 iulie 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg (1901-1988). Ceremonia s-a desfăşurat la castelul Peleş din Sinaia, după care cei doi miri au făcut o excursie la castelul Bran.A fost ultima căsătorie a unui membru al familiei regale desfăşurată în România.
Bucuria celor doi soţi de a petrece mai mult timp în România a fost însă de scurtă durată, deoarece – sub pretextul că prezenţa unui Habsburg pe teritoriul României ar putea provoca incidente în Transilvania – regele Carol al II-lea nu a ezitat să-i ceară sorei sale să-şi stabilească reşedinţa în străinătate. Iniţial, nu s-a permis nici măcar diplomaţilor de la Legaţia României de la Viena să ia legătura cu principesa Ileana, încercându-se o izolare totală a ei. Era o modalitate subtilă de a o îndepărta de familie şi de mama sa, regina Maria, lucru care a afectat-o foarte mult.
Nemaifiind acceptată în ţară decât la unele ceremonii speciale ale familei regale care reclamau şi prezenţa sa, prinţesa Ileana se va consola cu ideea pierderii locurilor natale şi va încerca – împreună cu soţul ei, Anton de Habsburg – să-şi întemeieze un cămin fericit, deşi mărturisea că “am avut destule motive să rămân statornică în vechea mea fideliatate faţă de România”.
O consolare pentru acest suflet sensibil a venit în anul 1934, când cei doi soţi au cumpărat castelul vechi de patru sute de ani din Sonnberg, situat la cincizeci de kilometri de Viena, care “a devenit casa noastră cea mai frumoasă”. Prinţesa a locuit la castelul din Sonnberg împreună cu cei şase copii ai săi şi ai arhiducelui Anton de Habsburg : Ştefan (n. 1932), Maria-Ileana (Minola) (n. 1933), Alexandra (Sandi) (n. 1935), Dominic (Niki) (n. 1937), Maria-Magdalena (Magi) (n. 1939) şi Elisabeta (Herzi) (n. 1942).

În perioada celui de-al doilea război mondial – în timp ce soţul ei va servi în armata germană, fiind luat prizonier – Ileana activează ca infirmieră, aşa cum făcuse odinioară şi mama ei, în timpul primului război mondial. Ea înfiinţează lângă Castelul Bran un spital (unde va îngriji răniţii) pe care îl va numi “Spitalul Inima Reginei”. Va scrie şi o carte de memorii despre acest episod din viaţa ei: Hospital of the Queen’s Heart, apărută la New York în 1954. Peste decenii, când s-a reîntors în ţară, în septembrie 1990, prinţesa Ileana – devenită acum Maica Alexandra – va vizita Castelul Bran, găsind spitalul în paragină şi mica biserică de lemn demolată. O dată cu abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, prinţesa Ileana – împreună cu soţul şi copiii ei – va părăsi România, lăsând Castelul Bran în custodia statului român, care l-a transformat în muzeu.

Sursa: Narcis Ioan Dorin (http://www.brancastlemuseum.ro/istoric.htm )

Castelul Bran

CASTELUL BRAN (1377-1920)

Cetatea Bran a fost construită pe o stâncă situată între Măgura şi Dealul Cetăţii, poziţia sa asigurând o panoramă deosebită atât spre valea şi dealurile Moeciului cât şi spre Ţara Bârsei. Necesitatea construirii cetăţii a fost impusă din considerente de ordin strategic şi economic. Cele strategice reliefate de expansiunea imperiului Otoman, care la jumătatea secolului XIV-a ajuns să ameninţe graniţele de sud-est ale Transilvaniei; cele economice date de drumul comercial ce trecea pe aici, unul din cele mai importante căi de acces ce lega Transilvania de Ţara Românească. Toate aceste argumente l-au determinat pe regele maghiar Ludovic I de Anjou să i-a măsuri de consolidare a trecătorii Branului. Cointeresaţi de ridicarea cetăţii au fost şi braşovenii dornici să-şi consolideze poziţia geografică, pe de o parte şi cea economică prin supravegherea drumului comercial ce trecea prin trecătoare, pe de alta. Aceste acţiuni comune se concretizează la 19 noiembrie 1377 când Ludovic I de Anjou acordă braşovenilor privilegiul de a construi cetatea „nesiliţi şi neconstrânşi ci de bună voie au promis în mod generos şi unanim de a construi un nou fort în Bran, de a-l face cu propriile lor osteneli şi cheltuieli şi de a tăia pădurea acolo în lung şi-n lat.” Remarcabil a fost faptul că la moartea regelui maghiar în 1382 cetatea era deja terminată.

La finalizarea construcţiei, cetatea intră în proprietatea regalităţii maghiare care instalează aici o garnizoană de mercenari formată din arcaşi şi balistari. Pentru nevoile cetăţii regele îi acordă un domeniu format din satele Baciu, Cernatu, Satulung, Turcheş, Târlungeni, Zizin, Purcăreni, Crizbav, Apaţa, Zărneşti şi Tohan (ultimele două până în 1395) cu dreptul de folosire a pădurilor şi apelor, a vânătorii şi pescuitului, folosirea fâneţelor şi a câmpurilor comune. Regalitatea maghiară îşi arogă dreptul de a numi la conducerea cetăţii un castelan. Această prerogativă a fost încredinţată uneori comitelui secuilor, funcţie deţinută în majoritatea cazurilor de Voievozii Transilvaniei. Totuşi prin actul din 1380 se precizează că, în general, un sas poate fi numit pe această funcţie.

Castelanul îndeplinea atribuţiuni militare (de comandă a garnizoanei, de organizare a supravegherii graniţelor) şi funcţii administrativ-jurisdicţionale el controlând veniturile rezultate atât din obligaţiile locuitorilor domeniului conferit cât şi din alte activităţi economice, care se cuveneau Braşovului în calitate de stăpân. În acelaşi timp, în apropierea cetăţii, s-a construit un punct de vamă unde se percepea taxa de 3% din valoarea mărfurilor care erau tranzitate pe drumul comercial ce lega Transilvania de Ţara Românească.

La începutul secolului al XV-lea, ca rod al colaborării dintre regele maghiar Sigismund de Luxemburg şi domnul muntean Mircea cel Bătrân, în politica antiotomană, cetatea Bran este dată în posesie voievodului muntean şi urmaşilor săi în scopul consolidării graniţei transilvano-muntene. Cu această ocazie vama de la poalele cetăşii a fost mutată la Braşov. Mircea cel Bătrân a înlocuit castelanul cu unul din pârcălabii săi, însărcinându-l cu supravegherea drumului comercial. La 6 august 1413 acordă braşovenilor cunoscutul privilegiu comercial prin care se întăreşte ”aşezămintele ce le-au avut de la strămoşi pentru vamă prin târgurile din Ţara Românească şi pe drumul de la Braşov prin trecătoarea Branului până la Brăila”. Urmaşii lui Mircea cel Bătrân nu respectă privilegiile comerciale conferite braşovenilor fapt ce-i determină pe aceştia să se plângă regelui maghiar. Această situaţie coroborată cu insistentele atacuri turceşti (culminând cu cel din 1421 în care turcii jefuiesc Ţara Bârsei) îl determină pe Sigismund de Luxemburg să încredinţeze, la 3 februarie 1426, cetatea Branului principelui Transilvaniei însărcinându-l pe acesta cu numirea castelanului. În schimbul acordării de noi privilegii braşovenilor, aceştia aveau obligaţia să aprovizioneze cetatea cu alimente şi să informeze principele transilvan în cazul iminenţei pericolului turcesc. În vara anului 1427 se pare că Sigismund vine personal la Bran pentru a examina fortificaţiile, dar cu toate măsurile luate, turcii pătrund în 1436 prin trecătoarea Branului În Ţara Bârsei jefuind-o din nou.

În vara anului 1441 turcii iniţiează o nouă incursiune în Transilvania dar sunt înfrânţi în regiunea Branului de Iancu de Hunedoara, principe al acestei provincii, care a acordat o atenţie deosebită cetăţii Branului şi drumului comercial ce trecea pe aici, confirmând vechiul privilegiu comercial acordat braşovenilor de Mircea cel Bătrân şi întărit de Sigismund. În primele luni ale anului 1459 prin Bran pătrund oştile lui Vlad Ţepeş, domn muntean, care atacă Braşovul arzând suburbiile şi vechea biserică din Bartolomeu; acţiune întreprinsă în urma unui litigiu comercial pe care domnul Ţării Româneşti îl avea cu negustorii braşoveni. Tot prin Bran au trecut şi oştile principelui Ştefan Bathory pentru a sprijini pe Vlad Ţepeş în cea de-a doua sa domnie (1456-1462). Abuzurile comise de către castelanii cetăţii Bran care stânjeneau activitatea comercială a oraşului Braşov, devenit unul din cele mai importante centre comerciale ale Transilvaniei, i-au determinat pe braşoveni să încerce să intre în posesia acesteia. Pentru realizarea acestui scop, braşovenii trebuiau să aibă pe lângă aprobarea regelui, adevăratul proprietar şi consimţământul principelui transilvan, care fiind însărcinat cu apărarea graniţelor în calitate de comite al secuilor, exercită şi autoritatea militară asupra cetăţii Bran. Înţelegerea se pare că a avut loc numai între braşoveni şi regele Ungariei Vladislav II Jagello iar la 1 ianuarie 1498 acesta din urmă zălogeşte singur cetatea Bran braşovenilor ”împreună cu toate posesiunile şi drepturile ei de folosinţă” pe timp de zece ani contra sumei de 1000 florini. La expirarea acestui termen în 1508 regele maghiar reânoieşte, pe încă douăzeci şi cinci de ani, zălogirea domeniului şi cetăţii Bran, oraşului Braşov. La sfârşitul acestei perioade, regalitatea, trebuia să plătească braşovenilor suma de 6300 florini, drept răscumpărare; în caz contrar fortificaţia rămânând în posesia Braşovului. În 1513 regele Vladislav II Jagello emite un act prin care scoate cetatea Bran de sub jurisdicţia principelui Transilvaniei şi o dă braşovenilor spre „administrare şi păstrare” timp de douăzeci şi cinci de ani, cu condiţia ca aceştia să fie întotdeauna credincioşi regelui şi să asigure păstrarea cetăţii şi întreţinerea iscoadelor în Turcia. Prin acest act Braşovul intră în posesia cetăţii şi domeniului Bran cu drepturi depline de posesor.

Trecerea cetăţii Bran în stăpânirea Braşovului a adus, pe lângă sporirea obligaţiilor iobagilor şi o înăsprire a lor, împotriva cărora aceştia se plâng şi se ridică adesea. În plus, printr-o hotărâre a regelui care datează de la începutul secolului al XVI-lea, ei erau obligaţi să presteze serviciul militar în folosul oraşului Braşov şi în caz de nevoie, să se prezinte sub arme la cererea acestuia. Acest fapt generând fuga iobagilor din satele domeniului Bran. Situaţia coincide cu revolta ţăranilor transilvăneni din 1514. Iobagii de pe domeniul Bran refuză să se ridice împotriva răsculaţilor -aşa cum arată într-o scrisoare adresată voievodului Transilvaniei, regele Ungariei- şi, pe deasupra, ”refuză să achite cetăţenilor noştri braşoveni chiar taxa lor obişnuită. Din această mare nesupunere a lor puţin a lipsit de a se ivi în însăşi oraşul nostru Braşov şi Ţara Bârsei o răscoală în poporul de rând.” Atitudinea ţăranilor brăneni a contrariat conducerea oraşului Braşov, care, la început n-a îndrăznit să i-a nici o măsură, aşteptând deznodământul răscoalei. Abia după reprimarea acesteia, au îndrăznit braşovenii să se adreseze regelui, cerându-i sprijinul. La porunca regelui, Ioan Zapolya, principele Transilvaniei, a pornit spre Braşov pentru a pedepsi pe răsculaţi. În urma acestei acţiuni, Braşovul, a fost repus în drepturi prin forţa armelor. În această acţiune politică a Braşovului a fost, cum era de aşteptat, implicată şi cetatea Branului. Astfel, la început, după deznodământul de la Mohacs, braşovenii sprijinind pe Ferdinand de Austria, au adoptat o atitudine ostilă faţă de Ioan Zapolya, care reuşise să ia în stăpânire Transilvania. Aşa se explică de ce, când Lăudat, comandantul oştilor muntene, încercând să treacă în Ardeal pentru a veni în ajutorul lui Ioan Zapolya, în 1529, s-a izbit de rezistenţa garnizoanei cetăţii Bran, condusă de castelanul Ioan Hock. Deşi asediul a durat mai multe zile, cetatea nu a putut fi cucerită. În anul următor cetatea Bran rezistă şi în contra lui Mehmed Beg, oprind încercarea Turcilor de a pătrunde în Transilvania în sprijinul aceluiaşi Ioan Zapolya. În 1531 braşovenii, văzând că rezistenţa lor împotriva lui Zapolya le aducea prejudicii, trec de partea acestuia, depunând jurământ de credinţă. În schimbul lor principele le întăreşte vechile privilegii, dându-le şi posesia pădurilor din Buzăul ardelean.

Şi după anul 1541, când Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească, cetatea Bran rămâne în continuare în posesia Braşovului. Iobagii de pe domeniu, însă, sunt supuşi la plata haraciului turcesc până în anul 1602, când principele o suspendă în favoarea braşovenilor.
Mihai Viteazul, în călătoria sa spre Alba Iulia din decembrie 1596 a folosit drumul Branului, soţia sa, se pare, rămânând în cetate trei zile. Fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Pătraşcu, în 1600, pentru a pedepsi pe braşoveni, care se revoltaseră împotriva stăpânirii domnului muntean, încearcă să pătrundă pe la Bran în Ţara Bârsei. Neputând cuceri fortificaţiile cetăţii Bran, au fost nevoiţi să se retragă.

În deceniile următoare, principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, ocupând temporar cetatea Branului, a contestat Braşovului drepturile asupra ei. Această acţiune a adus braşovenilor mari prejudicii, atât de natură economică, prin întreruperea comerţului cu Ţara Românească, cât şi de natură politico-militară. În anul 1613 braşovenii, în urma unei înţelegeri cu Gabriel Bathory ajung din nou în posesia cetăţii Bran. În acelaşi an, în timpul campaniei armatei turceşti condusă de Ali Paşa Maghiaroglu, campanie de instalare a lui Gabriel Bethlen ca principe al Transilvaniei, Paşa cere castelanului Branului să oprească cu tunurile trecerea “sultanului tătărăsc” pe acolo. Tendinţa permanentă a Braşovului de a se amesteca în politica Transilvaniei îl determină pe Gabriel Bethlen (devenit între timp principe) să pună problema verificării titlurilor juridice de posesiune asupra cetăţii Bran şi domeniului respectiv. În 1625 principele transilvan se va învoi să-i lase pe braşoveni în posesia cetăţii şi domeniului Bran. În primăvara anului 1651 în ziua de 25 aprilie, Braşovul încheie cu principele Transilvaniei Gheorghe Rackoczi II un contract de vânzare-cumpărare prin care oraşul cumpăra ”cu drept de veci şi în mod irevocabil” cetatea şi domeniul Bran ce cuprindea satele brănene ce aparţineau de castel, precum şi comunele: Purcăreni, Zizin, Târlungeni, Satulung, Cernatu, Turcheş, Bacifalu, Crizbav şi Apaţa, devenind proprietar cu drepturi depline asupra acestora. În schimbul cedării proprietăţii asupra cetăţii şi domeniului, braşovenii mai trebuiau să renunţe, pe lângă suma datorată de Vladislav II şi la suma de 11000 florini (dată Fiscului) împreună cu o serie de sate aflate până atunci în posesia lor. Contractul de vânzare-cumpărare al domeniului Bran a fost confirmat de Staturile transilvănene prin legea Approbatae constitutiones regni Transsilvaniae III titlul 82, articolul I. După o luptă, dusă cu perseverenţă, timp de peste o sută cincizeci de ani, oraşul Braşov a reuşit să-şi consolideze, drepturile juridice asupra Branului.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerilor suferite de către turci, mai întâi la asediul Vienei, în anul 1683 apoi la Zenta în 1687 Transilvania întră în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Întrucât prin “Diploma Leopoldină” din 1691 au fost confirmate toate privilegiile şi donaţiile făcute de către principii Transilvaniei, recunoscându-se vechile legi ale ţării, vechile statorniciri administrative şi judecătoreşti, menţinerea saşilor şi secuilor în posesia privilegiilor lor din vechime, astfel şi oraşul Braşov rămâne în continuare proprietar asupra cetăţii şi domeniului Bran, conform contractului din 1651. Politica economică şi strategia militară a Habsburgilor, în secolul al XVIII-lea, au dus la limitarea rolului cetăţii, au stânjenit pe braşoveni în comerţul cu Ţara Românească, împiedicând chiar şi exercitărea atribuţiunilor castelanilor în teritoriul Branului. Astfel, la 1 mai 1706 vama de la Bran este trecută în administrarea unui tricesimator (vameş), funcţionar al tezaurariatului statului austriac, care pe lângă atribuţiunile de percepere a taxelor vamale, a preluat de la castelani, plaiurile şi potecile dintre munţii Bucegi şi Piatra Craiului pentru a împiedica atât activitatea comercială ilicită cât şi traversarea ilegală a frontierei. În acelaşi scop, statul austriac a constituit dea lungul Carpaţilor un cordon sanitar, înfiinţând la jumătatea secolului al XVIII-lea un oficiu de carantină la Bran. Pentru a întări trecătoarea Branului, în anul 1723, după cum rezultă dintr-o inscripţie de pe zidul interior, castelul a fost renovat. Funcţiile fundamentale ale cetăţii au fost reduse, practic, la cele de sediu al administraţiei domeniale şi de reşedinţă a castelanului. Totuşi era o reşedinţă fortificată ce putea răspunde eventual, unui posibil atac. Cu toate aceste impedimente cetatea Bran a continuat să fie menţionată în cronici şi totodată să-şi exercite parţial rolul militar. Carol al XII-lea, regele Suediei, în urma înfrângerilor suferite în Rusia, trece în drum spre ţara sa pe la Bran, împreună cu oştile sale refugiate la turci. În anul 1737 un corp de armată austriac trece pe la Bran atacându-I pe turcii aflaţi la Câmpulung. În contextul războiului ruso-austro-turc din 1787, trecătoarea Branului a fost invadată de oştile musulmane, care au atacat cetatea, dar nu au putut-o cuceri. Accentuarea crizei economice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a determinat statul austriac să înăsprească fiscalitatea întroducând aşa numitele “urbării” şi la Bran. Secolul al XIX-lea a adus însă, declinul şi al ultimelor atribuţiuni militare ale cetăţii Bran.

Cetatea nu mai putea fi un paznic eficient al hotarului datorită schimbării tacticii de luptă şi a generalizării armelor de foc performante. În 1836, de altfel, odată cu mutarea graniţelor Ardealului cu Muntenia mai sus în munte, la Pajura, cetatea Bran pierde rolul de punct vamal, de graniţă, a statului austriac şi odată cu aceasta controlul tranzitului comercial din zonă. Activitatea cetăţii se orientează exclusiv spre funcţia de administrare a domeniului, situaţie ce va genera numeroase abuzuri din partea arendaşilor şi castelanilor. Aceste abuzuri au generat, în contextul mişcărilor revoluţionale de la 1848, o revoltă locală, materializată prin organizarea brănenilor în „gărzi naţionale” care au acţionat împotriva castelanului şi a gărzii, alungându-i din cetate. Iminenţa războiului ruso-româno-turc din 1877 a determinat armata austriacă să ridice fortificaţii de-a lungul graniţei de răsărit a Ardealului. În acest context austriecii au ocupat cetatea Bran, înlocuindu-i acoperişul, (uşor expus bombardamentelor) cu faşine, acţiune ce a determinat grava deteriorare a sa. Luând act de cele întâmplate oraşul Braşov a cerut autorităţilor austriece restaurarea cetăţii. Acestea au acceptat în cele din urmă să suporte costul reparaţiilor făcute între 1883-1886, iar la 22 iulie 1888 au predat-o oraşului Braşov. La scurt timp însă, oraşul donează cetatea Oficiului silvic din Braşov. Din acel moment în ea locuind brigadieri silvici, pădurari din Bran şi temporar, în câteva camere oficiale, amenajate special, inspectorii silvici veniţi de la Braşov. Oficiul silvic a deţinut cetatea până în anul 1918.

Sursa: Daniel Tiberiu Apostol (http://www.brancastlemuseum.ro/istoric.htm)

Dracula-istoria ( la historia, the history)

ISTORIA

Ei bine cum v-am promis am sa imi continui povestea despre binecunoscutul Dracula, insa de acesta data am sa folosesc pentru a va spune aceasta -scurta poveste despre o lunga istorie- articolul domnului Ionel Buse, publicat in revista ¨Ramuri¨ numit Dracula- metamorfozele, articol care mi s-a parut foarte interesant si ilustrativ, si pe care o sa am placerea de a-l traduce si in limbile spaniola si engleza.



Vlad al III-lea Dracula, nume de familie pe care ¨il mostenise¨ deja de la tatal sau, se naste in Sighisoara in anul 1431, si ulterior va fi numit Vlad al III Tepes.
La varsta de 12 ani, va fi trimis impreuna cu fratele sau Radu, la curtea otomana, ca o garantie ca tatal sau nu va intoarce armele impotriva turcilor. La curtea otomana, Vlad este tratat ca un fiu de nobil, fiind instruit pentru a deveni un bun comandant de osti, conform abilitatilor pe care acesta le-a demonstrat. Fratele sau in schimb, Radu cel Frumos, fiindca avea inclinatie spre muzica, literarura, arta a devenit unul dintre preferatii sultanului, facand parte chiar din saraiul acestuia( in aceea vreme sultanul avea atat un harem cu fete cat si un sarai cu baieti). Cand Vlad avea varsta de 20 de ani, tatal sau este ucis, iar in 1448 paraseste curtea sultanului.


Ajuns pe tron cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş îşi schimbă atitudinea faţă de Poarta Otomană prin neplata tributului, fapt ce duce la înrăutăţirea relaţilor cu Sultanul. La aceasta se adaugă refuzul domnitorului român de a se prezenta personal la Istambul. Turcii, informaţi de planurile lui Vlad Ţepeş, care-şi căuta aliaţi, încearcă să-l atragă într-o capcană la Dunare. Cei care pun însă la cale capcana, Hamza bei şi grecul Catabolinos sunt prinşi şi traşi în ţeapă. În iarna anului 1461-1462 Vlad Ţepeş porneşte o campanie sângeroasă în sudul Dunării soldată cu sute de victime. Cronicile turceşti relatează cruzimile domnitorului valah. Conştient de faptul că sultanul va ataca Valahia, Vlad Ţepes se pregăteşte de război, cerând sprijin aliatului său, regele Matei Corvin, printr-o scrisoare în care îşi exprimă dorinţa de a duce lucrul început până la capăt, altfel « va pieri şi ţara lui şi va fi spre paguba creştinătăţii întregi ». Probabil ca reprezentant al Ordinului creştin al Dragonului îşi exprima speranţa că Dumnezeu le va aduce biruinţa împotriva păgânilor, duşmani ai crucii lui Cristos. Din păcate Vlad Ţepeş nu primeşte ajutorul promis de Matei Corvin. Cu toate acestea, voievodul român reuşeşte în vara anului 1462 o victorie importantă împotriva turcilor.


În acelaşi an, însă, învinuit de trădare de către Matei Corvin, este prins şi întemniţat la Buda. Pe tronul Ţării Româneşti este adus un aliat al turcilor, fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos. Deşi atât papa cât şi veneţienii ştiau cine fusese eroul creştinătăţii, povestirile despre cruzimea voievodului şi ideea trădării, susţinută de Matei Corvin, au avut câştig de cauză. Reprezentând papalitatea şi idealurile catolicismului, regele Ungariei trebuia să fie, de fapt, simbolul luptei antiotomane ca suzeran al voievodului valah. Eliberat după aproape 13 ani de temniţă şi convertit la catolicism, se căsătoreşte cu Ilona Hunyade, sora lui Matei Corvin. Este repus în 1476 pe tronul Ţării Româneşti de către Ştefan cel Mare şi Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, dar nu mai reuşeşte să organizeze rezistenţa antiotomană, fiind asasinat, după unii istorici, după alţii ucis din greşeală de către propriii soldaţi. În anii care au urmat, el devine, din erou la frontierele de răsărit ale Europei, monstru în cronicile occidentale. Cele mai nefavorabile dintre acestea sunt cele germano-maghiare. După cum este îndeobşte cunoscut, instaurând o domnie autoritară, Vlad Tepeş pedepsea cu tragerea în ţeapă nu numai pe turci, ci şi pe negustorii saşi din Sibiu şi Braşov, care făceau contrabandă ocolind vămile, pe diverşi boieri români trădători, hoţi, prostituate, criminali.


Datorită disputelor cu saşii la frontiera cu Transilvania, care-i susţineau şi pe rivalii săi la tron, aceştia l-au prezentat ca pe un domnitor extrem de crud, un fel de întruchipare a infernului, săvârşind orori inimaginabile. La aceasta se adaugă şi imaginea creată de către călugării benedictini şi capucini care, refuzând să se supună legilor ţării, s-au refugiat în ţinuturile germane.
Domnitorul român nu era străin, fără îndoială şi de alte torturi ale vremii. Europa medievală fusese străbătută de monştrii mai mari ai istoriei, de la Parisul lui Ludovic al XI-lea la Rusia lui Ivan cel Groaznic. Ţeapa, simbol al unei domnii autoritare, devine însă cu timpul, în imaginarul colectiv occidental, unul din arhetipurile tuturor ororilor. La acestea se adaugă probabil, un secol mai târziu, legendele despre contesa maghiară Elisabeta Bathory (1560-1614) care a ucis cu sadism peste 600 de fete tinere, pentru a se scălda în sângele lor cu scopul de a întinerii, după ce în prealabile le supunea la chinuri oribile. Se ştie că imaginaţia medievală în materie de tortură, mai cu seamă din vremea Inchiziţiei, nu avea limite (arderea pe rug, jupuirea de viu, orbirea, arderea tălpilor, îngroparea de viu până la gât, ciopârţirea trupului, smulgerea unor bucăţi de carnea condamnatului în timp ce se afla pe un scaun înroşit, dar şi folosirea unor instrumente de tortură celebre : fecioara de fier, calul de fier, cizma spaniolă, para de fier, pâlnia condamnaţilor etc.).


În ceea ce priveşte reprezentarea creştină a dragonului, spre deosebire de cea orientală, aceasta trimite la o determinantă exclusiv etică : lupta binelui împotriva răului. După unele interpretări ea îşi are originea în interpretările lui Origene, care trimite prin psalmul 74 (Léviathan) la victoria binelui în persoana lui Isus Cristos asupra răului (Apocalipsei).
Cea mai importantă alteratio cu privire la imaginea lui Vlad Ţepeş este aceea că din simbol al ordinii creştine, prin Ordinul Dragonului de care aparţinea, ajunge el însuşi, în cronicile germane, să fie asimilat monstrului, cu alte cuvinte dragonului împotriva căruia luptase. Pe măsură ce acest ordin cade în uitare, imaginarul colectiv central-european de la începutul epocii moderne amplifică imaginea negativă a lui Dracula de la frontierele transilvane ale Imperiului habsburgic, frontiere bântuite, ele însele, de fricile colective, între care şi frica de vampiri.
În imaginarul colectiv occidental nu întâlnim o asociere dintre numele lui Dracula şi vampirism decât târziu în secolul al XIX-lea. Reprezentările despre dragoni, strigoi şi vampiri aparţin mai cu seamă colectivităţilor tradiţionale, resturi ale unor mituri şi ritualuri păgâne care se păstrează în era creştină.


Imaginea exclusiv negativă a lui Vlad Ţepeş nu era străină de reprezentarea comună despre alteritate la sfârşitul Evului Mediu şi începutul modernităţii. Frica de vrăjitoare, de vampiri şi de alţi monştri este accentuată prin acţiunea bisericii militante. Pentru Biserica catolică existenţa vampirismului era o problemă politică. Vampirismul punea sub semnul întrebării dogma creştină, potrivit căreia nu există suflete ale morţilor care rătăcesc pe pământ. Potrivit catolicismului, există doar Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. În acest sens, vânătoarea unor fiinţe imaginare, a slujitorilor lor, ca şi vânătoarea de vrăjitoare, erau, potrivit aceleiaşi dogme, pe deplin justificată. Cum notează Jean Delumeau în Frica în Occident, ruptura însă dintre cultura elitei şi cultura populară face aproape imposibilă comunicarea fecundă dintre cele două. Rezultatul: cu toată grandoarea ei iluministă, prima sărăceşte prin unilateralizare. Astfel, sacralizarea raţiunii occidentale, ca şi prometeismul ei de mai târziu, prin vânătoarea de mituri, e pregătit să considere alteritatea ca alteraţie. Aceasta este de fapt reprezentarea dintotdeauna pe care o are Identitarul faţă de străinul de la frontiere sau faţă de departele de peste mări şi ţări. Este cunoscută, în acest sens, lucrarea lui Tzvetan Todorov (Cucerirea Americii. Reprezentarea Celuilalt), cu privire la genocidul asupra amerindienilor în numele credinţei creştine.



Mitul lui Dracula era astfel pregătit pentru a fi asimilat alteraţiei absolute: monstrul vampir. Fenomenul vampirismului, al diabolizării spaţiilor îndepărtate de la frontierele reale sau imaginare se amplifică mai cu seamă în secolele XVII şi XVIII. Cele mai multe cazuri de vampi¬rism sunt plasate în centrul şi estul Europei, în regiunile rurale catolice, dar mai ales ortodoxe. Termenul de vampir este recunoscut oficial în 1732. Ziarele vorbesc în permanenţă de fenomene vampirice şi fac portretul vampirilor : morţi care nu suferă alterarea, au doi dinţi ascuţiţi şi sug sângele celor vii, care devin la rândul lor vampiri, se metamorfozează în diverse animale, au puteri supranaturale etc. Legendele despre vampiri bântuie lumea occidentală. În acelaşi timp, în plină Epocă a Luminilor, la începutul secolului al XIX-lea, într-o publicaţie germană despre istoria Moldovei şi Valahiei este relansată de către Johann Christian Engel teza din cronicile germane medievale despre monstrul din Carpaţi. În noile condiţii istorice, în vechiul imperiu habsburgic, Dracula redevine mit politic prin diabolizarea românilor transilvăneni, mai cu seamă după crearea dualismului austro-ungar în 1867.
Cronicile slave despre domnia lui Vlad Ţepeş, deşi nu ocolesc metodele utilizate de domnitor pentru a pedepsi, prezintă un domn hotărât şi curajos. Ţinta politică a pedepselor sale era întârirea autorităţii politice în interior şi la frontiere. Astfel că imaginarul colectiv al românilor reţine imaginea unui Vlad Ţepeş mai curând pozitivă, numeroase legende relatând fie despre donaţiile de pământ pe care le-a făcut ţăranilor, fie despre « dreptatea » voievodului care-i pedepsea pe turci, pe boierii trădători, pe hoţi şi criminali. În cadrul procesului de formare a statelor naţionale ia naştere imaginarul naţiunii. Din legendă şi praful istoriei, Vlad Ţepes redevine, în secolul al XIX-lea, erou naţional. Românii se identifică astfel nu cu personajul sângeros din cronicile germane, ci cu imaginea eroului medieval redescoperită de miturile naţiunii moderne. Mihai Eminescu, în Scrisoarea a III-a, îl glorifică punându-l în antiteză cu prezentul epocii lui. Victor Hogo în Legeneda secolelor aminteşte şi el, de asemenea, de vitejia, dar şi de cruzimea voievodului român : Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzébuth/ Refuse de payer au sultan le tribut/ Prend l’ambassade turque et la fait périr toute/ Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route…



Mitul Dracula de astăzi poartă marca lui Bram Stoker. De la romanul care l-a făcut celebru, până la ultimul besteller american: The historien (2005) al Elisabetei Kostova, Dracula e vampirul univesal. Bram Stoker nu este însă un simplu scriitor de romane fantastice, ci un romancier care dă viaţă literară metamorfozelor unui mit politic a cărui origine o regăsim, după cum am văzut, cu secole în urmă, poate chiar la naşterea Europei. Mitul literar al demonului îl întâlnim în romantism şi în romanul gotic începând cu secolul al XVIII-lea. Mănăstiri, cimitire, castele ruinate sunt populate de diverşi monştri, de cadavre, schelete, fantome etc. Călătoria lui Jonnathan Harker spre castelul bântuit al contelui Dracula, la frontierele alterităţii, are ca scop încheierea unei afaceri. Ea devine o călătorie iniţiatică «în ţara morţilor vii» din momentul în care alteritatea devine alteratio.

Sfârşitul secolului al XIX-lea este marcat de mari transformări sociale şi tehnologice. Este un secol al mitului pozitivist al raţiunii. Le Château des Carpathes al lui Jules Verne este un mijloc de celebrare a miracolelor ştiinţei, un simbol al victoriei asupra tradiţiilor arhaice şi superstiţiilor. Dincolo de scenariul literar, Bram Stoker se foloseşte de mit pentru a prezenta scopul noii cruciade : victoria progresului asupra decadenţei reprezentate de era victoriană, asimilată aici arhaismului şi barbariei. Monstrul este plasat la frontierele Europei unde avea deja o îndelungată istorie. Autorul nu ştie exact ce populaţii locuiesc de-a valma acolo : români, maghiari, secui, slovaci, ţigani etc. În orice caz, acestea îi par a fi nişte figuri bizare care mai curând populează celălalt tărâm din basme sau spaţiile exotice, decât realitatea. Cum Dracula are intenţia de a ajunge în inima civilizaţiei, spre a distruge lumea, forţele binelui se unesc spre a-l fugări pe vampir din Londra, a-l împinge şi distruge chiar în bârlogul lui din Transilvania. Toate practicile arhaice de înlăturarea vampirului sunt puse în slujba noului mit al raţiunii şi progresului. Din momentul în care Vampirul este identificat, are loc o urmărire de tip poliţist la al cărei final Dracula este anihilat prin ritualul păgân al străpungerii inimii cu o ţepuşă pusă şi ea în slujba crucii, eliberând astfel lumea de Lucifer.

Secolul XX aduce o adevărată hemoragie de vampiri pe marile şi micile ecrane. În cea mai mare parte, spaţiul monştrilor este Transilvania. În aceeaşi perioadă, Europa este expusă la două experimente barbare : fascismul şi comunismul. Diabolizând alteritatea, europenii l-au scos pe diavol din ascundere. Dacă până acum Dracula fusese o ficţiune occidentală, exportată la marginile Europei, monştrii comunismului şi nazismului sunt fabricaţi în craniile de laborator ale istoriei europene din prima jumătate a secolului XX.
La căderea Cortinei de Fier, Europa se aştepta să găsească în România însuşi infernul. Într-o anumită măsură a şi fost. Aşa se explică, cel puţin în parte, reprezentarea negativă pe care o au azi românii în imaginarul colectiv occidental.Cu toate acestea, dincolo de întârzierea Estului, spaţiul public european e dator să-şi cunoască alteritatea noilor comunitari printr-un raport de egalitate, cum ar spune Dominique Wolton (L’Esprit de l’Europe) nu de dominaţie, care trimite la alteratio. Până una-alta, mitul Dracula provoacă azi un adevărat pelerinaj în Transilvania.


Agenţiile de turism se precipită să ofere călătorii neobişnuite la Castelul Bran sau în Pasul Bârgăului. Simplă curiozitate ? Tentativă de a fugi de angoasă ? Dorinţă de insolit şi de spectacular ? Poate câte ceva din fiecare. Unii turişti occidentali creaţi de filmografia americană se regăsesc chiar rude de sânge cu celebrul vampir. Transilvania îşi ia revanşa.

LA HISTORIA

Bueno, seguiré con la historia sobre el famoso Drácula, pero esta vez usare para ilustrar este – corto cuento sobre una larga historia- el articulo publicado por el señor Ionel Buse, publicado en la revista ¨Ramuri¨ (Ramas) llamado Drácula – metamorfoséele (los metamorfosis), articulo que considero muy interesante e ilustrativo, y tengo el placer de traducirlo en español e ingles.


Vlad al III-lea Drácula, apellido que había ya ¨ heredado ¨ de su padre, nace en Sighisoara en el año 1431, posteriormente siendo llamado Vlad al III Tepes (El Empalador). Con la edad de 12 años será enviado junto con su hermano Radu en la Corte Otomana, como una garantía que su padre no luchara en contra de los turcos. En su estancia en el Imperio Otomano, Vlad será tratado como un hijo de noble, siendo enseñado ser un buen comandante militar, conforme con los habilidades que Vlad ha demostrado Su hermano, en cambio, Radu cel Frumos (El Guapo), porque tenia inclinación hacia los artes, música e literatura, ha sido uno de los preferidos del sultán, siendo parte de su sarai (en esa época el sultán tenia tanto un harem con chicas, como un sarai con chicos).


Cuando Vlad tenia la edad de 20 años, su padre ha sido asesinado, y en 1448 se ira de la Corte del Sultan. Llegado al tono con el apoyo de Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş cambia su actitud hacia el Imperio Otomano, rechazando el pago del tributo, echo que conlleva al deterioro de las relaciones con el Sultan. A estos hechos se le añade el rechazo del dueño rumano de presentarse personalmente a Istambul. Los turcos siendo también informados sobre los planes de Vlad Tepes que buscaba aliados para atraer al sultán en una emboscada en el Danubio. Los que realmente habían planeado la emboscada, Hamza bei y el griego Catabolinos estarán descubiertos y empalados.

En el invierno del año 1461-1462 Vlad Ţepeş empieza una campaña sangrienta al sur del Danubio, soldada con cientos de victimas. Las crónicas turcas relatan las crueldades del dueño valaho. Consciente del hecho que el Sultan atacara Valahia, Vlad Tepes se prepara para la guerra, pidiendo el ayuda de su aliado, el rey Matei Corvin, através de una carta donde expresa su voluntad de acabar el trabajo empezado, porque si no « también va a desaparecer su país, y será para el daño del entero mundo cristiano». Probablemente, como representante del Orden del Dragón, estaba expresando su esperanza que Dios les traerá la victoria en contra de los ateos, enemigos de la cruz de Cristo. Desafortunadamente, Vlad Ţepeş no recibe el apoyo prometido por Matei Corvin. Aunque las chancees no eran favorables, el dueño rumano consigue en el verano del año 1462, una victoria importante en contra de los turcos. En este mismo año, siendo acusado de traición por Matei Corvin, ha sido encancerado en Buda.


Al trono de País Rumano (Valachia) he sido nombrado un aliado de los turcos, el hermano de Vlad Tepes, Radu cel Frumos (el Guapo). Aunque tanto el Papa como los venecianos sabían quien había sido el héroe del cristianismo, las historias sobre la crueldad del dueño y la idea de la traición, sostenido por Matei Corvin, han tenido mas poder. Representando al Papa y los ideales cristianos, el rey de Hungría tenía que ser en realidad el símbolo de la lucha antiotomana como soberano del dueño valacho. Liberado depuse de casi 13 años de cárcel y convertido a catolicismo, se casa con Ilona Hunyade, la hermana de Matei Corvin. En 1476 esta reenviado al Trono de Valachia por Ştefan cel Mare y Ştefan Bathory, el dueño de Transilvania, pero no consigue organizar la resistencia antiotomana, siendo asesinado, según algunos históricos, según otros matado por equivocación por sus propios soldados.


En los años que han seguido, se convierte en un héroe en las fronteras del oriente de Europa, y en monstruo en las crónicas occidentales. Los más desfavorables entre estas crónicas son las alemanas-húngaras. Como ya bien se conoce, instaurando un liderazgo autoritario, Vlad Tepes no solo a los turcos sino también a los comerciantes alemanes (sasi- sajones) de Sibiu y Brasov, que hacían contrabando, los que no pagaban en las fronteras, algunos nobles rumanos traidores, ladrones, prostitutas, asesinos Debido a los disputas con los sajones en la frontera de Transilvania, los que sostenían a los rivales al trono de Vlad, lo han presentado como un dueño extremamente crudo, una especia de encarnación del infernó, haciendo horrores inimaginables. A esto también se le añade la imagen creada por los monjes benedictinos y capuchinos, los que han rechazado obedecer las leyes del país y se han refugiado en las regiones sajones El dueño rumano obviamente no era un desconocido en la aplicación de otras torturas (aparte de empalar) que se practicaban en su época. La Europa Medieval había estado transversaza de monstruos mayores de la historia, des del Paris de Ludovic el XI a la Rusia de Iván el Terrible. El empalo, símbolo de un reinado autoritario, se convierte con el tiempo en el imaginario colectivo en uno de los arquetipos de todos los horrores.


A este probablemente se le añade un siglo mas tarde las leyendas sobre la condesa húngara Elisabeta Bathory (1560-1614) la que asesino con sadismo más de 600 chicas jóvenes, para bañarse en su sangre con el propósito de rejuvenecer, después de que anteriormente los sometía a torturas terribles. Se conoce ya que la imaginación colectiva en cuanto a la tortura, especialmente en la época de la Inquisición, no tenia limites( quemar, quitar la carne de los huesos, sacar ojos, quemar los pies, enterramiento de una persona viva hasta el cuello, cortar partes del cuerpo, quitar la carne de los huesos del condenado, mientras este se encontraba en una silla de hierro previamente calentado hasta hacerse rojo), pero también el uso de unas herramientas famosas como: la virgen de hierro, el caballo de hierro, la bota española, la manzana de hierro, etc. ).


En cuanto a la representación cristiana del dragón, al contario de la representación occidental, esta llega a tener una ética determinada y exclusiva: la lucha del bien en contra del malo. Según algunos ella tiene su origen en las interpretaciones de Origene, el que hace referencia através del salmo 74 ( Léviathan ) en la victoria del bien en la persona de Jesús Cristo en contra del malo ( Apocalipsa ). Lo mas importante alteratio en cuanto a la imagen de Vlad Tepes es que des de símbolo del orden cristiano, siendo parte del orden del Dragón a cual pertenecía, llega a ser el mismo asimilado al mostró, en otras palabras, el dragón en contra de cual había luchado.


Poco a poco este orden se olvida, in en el mismo tiempo el imaginario colectivo central-europeo del principio de la época moderna amplifica la imagen negativa de Drácula en las fronteras del Imperio Habsburgo (Transilvania) fronteras que provocaban ellas mismas temores, incluso el temor de vampiros. En el imaginario colectivo no encontramos una asociación entre el nombre de Drácula y vampirismo hasta muy tarde, en el siglo XIX. Las representaciones de dragones, vampiros, moroi, pertenecen especialmente a las comunidades tradicionales, por ser restos de los mitos y rituales paganos que se conservaron en el mundo cristiano. El imagen exclusivamente negativo de Vlad el Tepes un era fuera de la representación común de la alteridad al fina del Evo Medio y el principio de la modernidad. El temor a las brujas, vampiros y otros monstruos es acentuado por la acción de a iglesia militante. Para la iglesia católica la existencia del vampirismo es un problema político. El vampirismo cuestionaba la dogma cristiana conforme a cual no existen almas de os muertos que se encuentran en la Tierra. Conforme al catolicismo, existe solo el infierno, el Purgatorio, y el Paraíso. En este sentido casar las creaturas imaginarias, como casar brujas, eran correspondientes a la misma dogma enteramente justificado. Como ha escrito Jean Delumeau en Frica în Occident (El temor de Occidente), la rotura entre la cultura de la elite y la cultura popular hace casi imposible la comunicación exitosa entre las dos. El resultado: con toda su grandeza de la iluminación, la primera se empobrece por unilateralidad. De esta forma la sacralización de la ración occidental, como la promesa de ella para mas tarde, por la casa de mitos, es preparado a considerar la alteridad como alteratio.
Esta es de echo la representación des de siempre que tiene la Identidad frente al extranjero que se encuentra en las fronteras o en las alejadas mares y países. Es conocida, en este sentido el trabajo de Tzvetan Todorov (La conquista de America. La representación del otro), que se refiere al genocidio de los indios nativos en el nombre de la fe cristiana.


El mito de Drácula era de esta forma preparado para ser asimilado al la alteratio absoluto: el monstruo vampiro. El fenómeno del vampirismo, de demonizar los espacios alejados en las fronteras reales o imaginarios se amplifica especialmente el los siglos XVII y XVIII. En su mayoría de los casos de vampirismo son plasmados en el centro y este de Europa, en las regiones rurales católicos, pero especialmente ortodoxos. El termino de vampiro esta oficialmente reconocido en 1732. Los peridotos hablan permanentemente sobre los fenómenos vampirices y hacen el retrato de los vampiros : muertos que no sufren la alteración, tiene dos dientes puntados si chupan el sangre de los que están vivos, los que posteriormente se convierten en vampiros, se metamorfosean en otros animales, tienen poderes supernaturales, etc. Las leyendas sobre vampiros permanecen en el nudo occidental. En el mismo tiempo a principios de siglo XIX, en una publicación alemana sobre la historia de Moldavia y Valahia se lanza otra vez por Johnan Christian Engel la tesis de las crónicas alemanas medievales sobre el monstruo de los Cárpatos.


En las nuevas condiciones históricas, en el antiguo imperio Habsburgo, Drácula, se reconvierte en un mito político por la demonizacion de los rumanos Transilvanos, especialmente depuse de la creación del dualismo austro-húngaro en 1867. Las crónicas eslavos sobre Vlad Tepes, aunque no dejan de acordar los métodos utilizados por el dueño para punir, presentan a un dueño decidido y valiente. La meta política era refortalecer su autoridad político en el interior y en las fronteras. Como resultado el imaginario colectivo rumano retiene un imagen de Vlad Tepes positiva, muchas leyendas siendo las que relatan las donaciones de tierra que el ha hecho a los paisanos, sobre la ¨ justicia ¨ del dueño que sentenciaba a los turcos, los nobles traidores, los ladrones, los criminales. Dentro del proceso de formación de los estados nacionales se nace en el imaginario de la nación. Des de la leyenda y la pólvora de la historia, Vlad Tepes se reconvierta, en el siglo XIX, un héroe nacional. Los rumanos se identifican de esta forma no con el personaje diabólico de las crónicas alemanas de las crónicas alemanas, sino con el imagen del héroe medieval redescubierto por los mitos de la nación moderna. Mihai Eminescu, en Scrisoarea a III-a (La tercera carta) lo glorifica poniendo-le en antitesis con el presente de su época. Víctor Hogo en la Leyenda de los Siglos acuerda también acuerda de el, y en el mismo tiempo de la crueldad y la valencia del dueño rumano: Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzébuth/ Refuse de payer au sultan le tribut/ Prend l’ambassade turque et la fait périr toute/ Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route…


El mito de Drácula hoy en día, lleva la marca de Bram Stoker. Des del romano que lo hizo famoso, hasta al ultimo best seller americano: The historien (2005) de Elisabeth Kostova Drácula es el vampiro universal. Bram Stoker no es un simple escritor de romanos fantásticos, sino un romancero que da vida a la las metamorfosis de un mito político cuyo origen se recauda como hemos visto, siglos atrás, hasta al nacimiento de Europa. El mito literario lo encontramos en romanticismo y en el Román gótico empezando con el siglo XVIII. Monasterios, cementerios, castillos arruinados están copuladas de diversos monstruos, de cadáveres, esqueletos, fantasmas, etc. El viaje de Jhonnathan Harker al castillo encantado del conté Drácula, en las fronteras de la alteridad, tiene como meta la concretización de un negocio. Ella se convierte en un viaje de inicio «en el país de los muertos vivientes» momento que la alteridad se convierte en alteratio. El final del siglo XIX es marcado de grandes transformaciones sociales y tecnológicos. Es el siglo del mito positivista de la ración. Le Château des Carapates de Jules Verne es una forma de celebración de los milagros de la ciencia, un símbolo de la victoria sobre las tradiciones arcaicos y en supersticiones.


Más allá del escenario literario, Bram Stoker usa el mito para presentar su nueva cruzada: la victoria del progreso en la decadencia representada por la era victoriana, asimilada aquí al arcaísmo y bárbaro. El monstruo esta plasmado en las fronteras de Europa donde tenia ya una larga historia. El autor no sabe exactamente que naciones viven mezcladas hay: rumanos, húngaros, sajones, eslovacos, gitanos, etc. De todas formas estas parecen estar unas figurar estañas, que mas parece popular el otro mundo de los cuentos de hadas o espacio exóticos, que la realidad. Como Drácula tiene la intención de llegar en el corazón de la civilización para destruir el mundo, las fuerzas del bien se unen para echar fuera al vampiro de Londres, atraparlo y destruirlo en su mismo refugio el de Transilvania. Todas las prácticas arcaicas de eliminación del vampiro están puestas al servicio del nuevo mito de la ración y el progreso. Des del momento que el vampiro esta identificado, ocurre un seguimiento tipo policía, en el cuyo final Drácula esta anihilado a través del ritual pagano de meter en el corazón un palo, que también sirve la cruz, liberando de esta forma el mundo de Lucífero.



El siglo XX tare una verdadera hemorragia de vampiros en las pequeñas y las grandes pantallas. En su mayoría el espacio de los monstruos es Transilvania. En la misma temporada Europa esta extremamente expuesta a dos experimentos bárbaros: el fascismo y el comunismo. Demonizando la alteridad, los europeos han sacado al demonio de su escondido. Si hasta ahora Drácula había sido una ficción occidental, exportado en las márgenes de Europa, los monstruos del comunismo y del nazismo están fabricados en los carnios de laboratorio de la historia europea de la primera mitad del siglo XX. Una vez caído la Cortina de Hierro, Europa esperaba de encontrar en Rumania el mismo infernó. De un cierto modo así fue. Así es como se explica por lo menos en parte, la representación negativa que tienen hoy en día los rumanos en el imaginario colectivo occidental. A pesar de todo esto, el espacio público europeo es deudor en conocer su nueva alteridad, de los nuevos comunitarios en un reporte de igualdad, como diría Dominique Wolton (L’Esprit de l’Europe) no de dominación, la que envía a alteratio. Mientras tiempo, el mito Drácula provoca hoy en día un verdadero peregrinaje en Transilvania.


Las agencias de turismo se precipitan en ofrecer viajes extraordinarios en el Castillo de Bran o en Pasul Bârgăului. ¿Simple curiosidad? ¿Tentativa de escaparse de la rutina? ¿Deseo de insólito y de espectacular? Puede ser poco de todo. Algunos turistas occidentales creados por la filmografía americana incluso se encuentran relaciones de sangre con el celebre vampiro. Transilvania toma su revancha.

Dracula- numele ( nombre, name)

Română

La întrebarea ¨De unde eşti? ¨ de multe ori am preferat sa răspund ¨dintr-o tara latina in Estul Europei¨….din păcate de cele mai multe ori mi se enumerau începând cu Rusia toate tarile pe care interlocutorul meu le cunoştea in Estul Europei, însă daca mai adăugam detaliul…vin din tara lui Dracula toată lumea ştia ca vin din România. Apoi, ca ghid voluntar la Castelul Bran, am constat cu surprindere ca acest personaj nu numai ca a făcut înconjurul lumii, dar este impresionat numărul celor care asociază România numai cu acest personaj.
Ca urmare, am hotărât ca următoarele intrări in acest blog sa le dedic acestui personaj, Dracula....faimosul personaj Dracula...Si pentru ca întotdeauna trebuie mai inati sa ne definim termenii, o sa încep prin a explica originea acestui nume....

Ce înseamnă ¨Dracula¨?

Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie sa ne plasam in secolul XV, când Vlad al II Basarab (tatăl lui Dracula) primea de la Regele Sigismund de Luxemburg, Regele Ungariei un colier din aur cu un medalion pe care era gravat simbolul Ordinului Dragonului (societate militar-religioasa) ca recunoştinţa pentru vitejia arata in lupta împotriva musulmanilor (cruciade - ¨războiul sfânt¨, războaie cu pretext religios duse împotriva turcilor , a căror expansiune devenise ameninţătoare pentru Europa).
Ordinul Dragonului (lat. Societas Draconistarum, germ. Drachenorden), era un ordin asemănător cu cel al cavalerilor Templieri si avea ca simbol un balaur care îşi înghite coada, o veche reprezentare a şarpelui ouroburos. Pe spatele medalionului se afla si o incrustaţie reprezentând Crucea Sfântului Gheorghe, pe cruce era scris pe verticală “O cât de milostiv este Dumnezeu”, iar pe orizontală “Fii drept şi credincios”. Cei care făceau parte din acest ordin, in ziua de vineri purtau o haina roşie peste care se punea o capa neagra, amintind de patimile lui Hristos.
Fiind pentru Vlad al II Basarab ( tatăl lui Dracula ) o mare onoare sa fie membru al acestui ordin, simbolul familiei devine cel al ordinului Dragonului, iar monedele vor fi inscripţionate cu acest simbol.
Poporul Valahiei ( Tara Româneasca ) era in majoritatea sa creştin, iar in creştinism dragonul este adese identificat cu diavolul ( legenda Sf. Gheorghe care ucide Dragonul) si prin urmare poporul roman l-a numit pe Vlad al II Basarab, Vlad Dracul. Aceasta porecla a devenit apoi numele domnitorului, si Vlad al II Basarab a devenit Vlad Dracul.
Pentru ca poporul roman care este de origine latina si fondul lingvistic este latin fiul lui Vlad al II Basarab ( numit si Vlad Dracul) se va numi Dracula ( din latinescul Draco-onis) ceea ce înseamnă fiul dracului. De asemenea mai era numit Draculea sau Draculya nume ce semnifica acelaşi lucru.
După cum vedem, acest nume poate rezulta foarte interesant pentru un scriitor care îşi propune sa scrie un roman de groaza in sec XIX ...insa fiindca deocamdata ne aflam in secolul XV, data viitoare am sa va prezint si povestea vieţii acestui personaj...Draculaaa....

Español

A la pregunta ¨ De donde eres? ¨ muchas veces he preferido contestar ¨ de un país latín en el Este de Europa ¨…. Ya que solo hay cinco idiomas oficiales latinos: español, italiano, portugués, francés y rumano, pensando que los latinos en espacial deberían de saberlo. Infortunadamente muchas veces se me enumeraban todos los países que mi interlocutor conocía en el Este de Europa, empezando con Rusia, pero si añadía yo un otro detalle...el que vengo del país de Drácula todo el mundo sabia que vengo de Rumanía. Por el otro lado, como guía turístico en el Castillo de Bran he constatado sorprendida, que este personaje no solo ha echo el giro del mundo, pero es impresionante el numero de los que asocian Rumanía solo con este personaje.
Como consecuencia he decidido que los siguientes entradas en este blog las voy a dedicar a este personaje , Dracula...el famoso Dracula...y porque antes de todo siempre hay que definir los términos, empezare con el origen de este nombre...

Que significa ¨ Drácula ¨?

Para contestar a esta pregunta nos tenemos que pasar en el siglo XV, cuando Vlad II Basarab (el padre de Drácula ) recibía del Rey de Hungría Sigismund de Luxemburg un collar de oro que tenia gravado el símbolo del Orden del Dragón (sociedad militar-religiosa) como reconocimiento de su bravura mostrada en las batallas en contra de los musulmanes (crucetas - ¨ guerra santa ¨, guerras con pretexto religioso llevadas en contra de los turcos cuya expansión había devenido peligrosa para Europa).
El Orden del Dragón (lat. Societas Draconistarum, germ. Drachenorden), era un orden parecido con el de los Templarios y tenía como símbolo un dragón que se comía su cola, antigua representación de la serpiente ouroburos. En el reverso del medallón se encontraba una incrustación representando la cruz del San Jorge, que tenia escrito: en el vertical “O Dios misericordioso”, y en el horizontal “Que seas justo y creyente”. Los pertenecientes a este orden, en el día de viernes vestian una camisa roja, encima de cual se ponía una capa negra, recordando a Pasión de Jesús.
Siendo para Vlad II Basarab (el padre de Drácula) un grande honor ser miembro de este orden, el símbolo de la familia se convierte en el Dragón, y las monedas puestas en circulación serán inscripciónadas con este símbolo del dragón.
La población de Valahia (antigua provincia historica rumana) era en su mayoría cristiano, en el simbologismo cristianismo el dragón esta identificado con del diablo (la historia del Santo Jorge que mata el dragón) y como consecuencia el pueblo lo ha llamado Vlad el Diablo (diablo en rumano es dracul). Este apodo se convierte luego en el nombre del príncipe, y Vlad II Basarab se convierte en Vlad el Diablo.
Porque el pueblo rumano es de origen latín, y su fondo lingüístico es latín, el hijo de Vlad II Basarab (llamado Vlad Dracul) se llamara Drácula (de latín: Draco-onis) lo que significa el hijo del diablo. También se llamaba Draculea o Draculya nombre que significa lo mismo.
Como podemos ver, este nombre puede resultar muy interesante para un escritor que se propone escribir una novela de terror en el siglo XIX, pero como todavía estamos en el siglo XV la próxima entrada voy a seguir con la historia de vida de este personaje...Dráculaaaaa...

English

At the question ¨ where are you coming from? ¨often I have preferred to answer ¨ form a latin country in the Eastern Europe ¨….( Because in the whole world there are only five official latin languages : spanish, italian, portuguese, french and romanian ) Unfortunately most of times my interlocutor was enumerating to me all the countries in the east of Europe , beginning with Russia, but If I would add a detail… the one that I come from the country of Dracula everybody knew I come from Rumania. On the other hand, as touristic guide in the Castle of Bran I have noticed surprised, that this personage not only has made the turn of the world, but is impressive the number of those who associate Rumania only with this personage

As a consequence I have decided that the following entrances in this blog I’ll dedicate them to this personage, Dracula….the famous Dracula personage… And because before everything we must define the terms, I will begin with the origin of this name….

¨What is the meaning of the name Dracula? ¨

In order to answer this question we must place ourselves XV century, when Vlad II Basarab (the father of Dracula) received from the King of Hungary Sigismund de Luxemburg a golden necklace with a golden medallion with the symbol of the Order of the Dragoon (military –religious society) as recognition of its fierceness shown in the battles against the Muslims (crusades - ¨ the holly war ¨, wars with religious pretext against the Turks whose expansion was becoming dangerous for Europe).

Order of the Dragon (lat. Societas Draconistarum, germ. Drachenorden), was a military- religious society similar to the Templers Order, and had like symbol a dragon that swallows its tail, a representation of the old ¨ ouroburos ¨ serpent. On reverse side of the medallion there was an incrustation representing the cross of Saint George, who was written: in the vertical “Oh how merciful is God”, and in the horizontal “Be honest and faithful!” The belongers of this order, in the day of friday used to ware a red shirt, and upon it a black coat, remembering the Sufferance of the Christ.

Being for Vlad II the Basarab (the father of Dracula) a great honour to be member of this order, the symbol of the family become the Dragon, and the coins put in circulation were inscriptioned with this symbol, of the dragon.

The population of Valahia (historical Romanian provence) was in its majority christian, and in the christian simbology the dragon is identified with the devil (the history of Saint George who kills the dragon) and as consequence the people named him Vlad the Devil (devil in romanian is dracul). This nickname soon becomed the name of the ruler, so Vlad II Basarab becomes Vlad the Devil.

Because the romanian people is of latin origin, and its linguistical foundation is latin, the son of Vlad II the Basarab (also named Vlad Dracul) was called Drácula (of latin: Draco-onis) which means the son of the devil. He was also called Draculea or Draculya which means the same.

As we can easily see , this name can be very interesting for a writer who sets out to write a terror novel in the XIX century , but we are now in XV century so he next time I’ll write about the life history of this personage… Draculaaaa…

Despre mine....

Română

De ce scriu?

In primul rand pentru ca am posibilitatea, in al doilea rand pentru ca am un cuvânt de spus….si in al treilea si nu ultimul rand, pentru ca voi scrie despre tara mea…despre România, de care îmi este dor, pe care o vad frumoasa, fiindcă acolo este familia mea pe care o iubesc cel mai mult in aceasta lume, acolo se afla copilăria si adolescenta mea...prietenii mei, toate amintirile mele, o parte din sufletul meu, voi scrie despre Spania, tara care si-a propus sa mă înveţe, sa mă crească, si sa îmi arate lumea si cu alţi ochi ¨Nada es verdad, ni nada es mentira, todo depende del color del vidrio que se mira¨

Cine sunt eu?

Mă numesc Ana, am terminat facultatea la Brasov, oraşul meu natal, Universitatea Transilvania, facultatea de Ştiinţe Economice. Am fost prima generaţie care a studiat conform programului ¨Bologna¨, aşadar am făcut trei ani de facultate însă deşi nu era obligatoriu, se cuvenea sa fac să un master. Toate bune si frumoase…dar eu in timpul facultăţii făcusem Şcoala de Ghizi de la O.N.T si deci călătorisem destul de mult prin bătrâna Europa….ca urmare…am decis!...daca trebuie sa fac master, atunci îl voi face in alta tara. Zis si făcut….am scris la facultatea Alcala de Henares, din Madrid…una dintre cele mai prestigioase la nivel european…. Si surpriza…răspuns încurajator. După ce mi-am susţinut licenţa la Brasov, am trimis actele necesare si am aflat ca sunt admisă….

Am plecat spre Madrid in ziua de 6 octombrie 2008, un drum la care am pornit uitându-mă înapoi, cu lacrimi in ochi…nu ştiam încotro merg, ştiam doar ca las in urma acei oameni care mi-au dat mereu mai mult decât as fi putut cere, m-au iubit mai mult decât credem ca se poate, singurii la care mă pot întoarce oricum, oricând, oriunde.

In aeroportul din Otopeni de mii de ori m-a gândit sa mă întorc înapoi...dar ştiam ca trebuie sa merg mai departe¨Ai intrat in hora trebuie sa joci, nu exista cale înapoi¨...aşa ca am urcat in avionul ce m-a dus prima data la Praga, ale cărei frumuseţi nu le-am admirat, ci doar aeroportul îmi invoca amintiri despre o stare de nelinişte, eram prinsa undeva într-o capcana a timpului, a marilor decizii, a temerii de viitor sau de trecut...si totuşi, visul meu devenea realitate...eram pe drumul pe care eu însumi îl alesesem, si care se deschidea larg in fata mea, cu noi experienţe.

Am aterizat pe Barrajas, Madrid noaptea, prima data când îl vedeam noaptea, părea un labirint de luminiţe săpate cu grija in întuneric...ii amintesc ca mă cuprinsese un amestec ciudat de euforie, teama si melancolie, am ieşit din aeroport parca fără sa ştiu unde merg...însă de aici înainte....daca îngerii păzitori chiar exista atunci al meu se înfăţişase chiar in fata mea.

De buna seama ca emoţiile îşi spuneau cuvântul...drumul către Alcala de Henares se făcea parca tot mai greu de găsit, si când in sfârşit intram in oraş, printre zonele rezidenţiale, cu căsuţe cochete din cărămida roşie, fântâni arteziene, drumuri îngrijite( fără gropi!!!) .....drumul către hostalul Don Juan I, unde aveam rezervare, era de negaăsit.

Singurii in strada in mijlocul nopţii, poliţiştii bucuroşi (daca-i musai cu plăcere!) ne-au ¨ghidat¨către hostalul pe care nu îl găseam... prima data am intrat in Alcalá de Henares cu o escorta de politie...frumos detaliu au avut aceşti oameni...m-au primit ca pe o prinţesă...:)

A doua zi, am făcut cunoştinţa cu Alcala de Henares....un oraş superb, încărcat de istorie, cultura, si ştiinţa. Oraşul natal al lui Miguel Cervantes ¨soldatul care ne-a învăţat sa vorbim¨ si primul oraş universitar al Spaniei.....drumurile se deschideau largi înaintea mea.....avea sa fie foarte greu, dar visul meu se împlinise!!!!!!

Español

¿Porque escribo?

Uno: porque puedo, dos, porque tengo algo que decir....y tercero pero no ultimo porque voy a escribir sobre mi país , de Rumania, a cual yo la veo hermosa, porque hay esta mi familia que mas quiero en el mundo, hay se encuentra mi infancia e mi adolescencia ….mis amigos, todos los recuerdos y una parte de mi alma, voy a escribir sobre España, el país que me va a enseñar, madurar, y me va a mostrar el mundo con otros ojos ¨ Nada es verdad, ni nada es mentira, todo depende del color del vidrio que se mira ¨

¿Quien soy yo?

Me llamo Ana, he estudiado la carera en Brasov, mi ciudad natal, en la universidad ¨Transilvania¨, la facultad de ciencias económicas. Fue la primera generación que estudio la carera según el convenio de Bologna, asi que he estudiado tres años, pero aunque no era obligatorio, convenía hacer un master. Todo bien….pero en el mismo tiempo había echo la escuela de turismo de la Organización Nacional por Turismo (Rumania), y como guía había viajado mucho en la vieja Europa….como consecuencia he decidido!....si debo hacer un master, entonces lo haré en otro país. Dicho y hecho…he escrito a la universidad Alcalá de Henares, de Madrid…una de las mas prestigiosas a nivel europeo….y sorpresa…repuesta favorable. Después de sostener la licencia he enviado los documentos necesarios y estuve aceptada…

He salido hacia Madrid en el día de 6 de octubre 2008, un camino que lo había empezado mirando para atrás, con lagrimas en mis ojos…no sabia donde voy, solo sabia que dejo atrás aquellas personas que siempre me han dado mas de lo que hubiera podido pedir, me quisieron mas de lo que pensaba que es posible querer, los únicos a cuales puedo regresar cuando quiera, comoquiera, donde quiera.

En el aeropuerto de Otopeni miles de veces he pensado en regresar…pero sabia que tengo que ir por adelante, ¨ has entrado en la baile, lo tienes que bailar ¨, no había camino atrás, así que subí en el avión que primero me ha llevado a Praga, cuyas bellezas no los he admirado, solo el aeropuerto me invoca recuerdos sobre un estado de angustia, de los grandes decisiones, midos de futuro o de pasado..y sin embargo mi sueño se hacia realidad…estaba yo en el camino que yo misma lo había escogido y cuál se abría largo delante de mi, con nuevas experiencias.

He aterrizado en Barajas Madrid de noche, era la primera vez que lo veía de noche, parecía un laberinto de luces dibujados con cuidado en la oscuridad…me acuerdo que sentía una mezcla rara de euforia, miedo y melancolía, he salido del aeropuerto como sin saber donde voy…pero de aquí en adelante…si los ángeles de la guardia existen, el mió se había mostrado de frente de mi.

Seguro que las emociones decían su palabra…el camino hacia Alcalá de Henares se hacia difícil de encontrar, y cuando en fin entraba en la ciudad, entre las zonas residenciales, con casitas bonitas de ladrillo rojo, fuentes artesianas, carreteras cuidadas ( sin huecos!!!!) …el camino hacia el hostal Don Juan I, donde tenia reserva parecía imposible de encontrar.

Los únicos en la calle en la mitad de la noche, la policía con gusto nos han

¨ guiado ¨ hacia el hostal que no podía encontrar….la primera vez que he entrado en Alcala de Henares he entrado con una escolta de policía …que detalle mas bonito ha tenido esta gente…me han recibido como a una princesa…:)

El segundo día he conocido Alcalá de Henares…una ciudad preciosa, cargada de historia, cultura y ciencia. La ciudad natal de Miguel Cervantes, el soldado¨ que nos enseño hablar ¨ y la primer ciudad universitaria de España…los caminos se habrían largos de frente de mi…va ser muy difícil, pero mi sueño se había cumplido!!!!!

English

Why do I write?

First, because I can, second because I have something to say….and third but not least because I’m going to write about my country, about Romania, just as I see it… beautiful, and I see it like this because there is this my family which I love most in the world, because there is my childhood and my adolescence….my friends, all the memories and a part of my soul, I’m also going to write on Spain, the country that is going to teach to me, to mature, and show me that ¨ there is no truth, there is no lie, it all depends of the colour of the glass you watch trough ¨

Who am I?

I am called Ana; I have studied my career in Brasov, my native city, in the university ¨Transilvania¨, the faculty of economic sciences. I was in the first generation that studied according to the agreement of Bologna, so I have studied three years, but although it was not obligatory, it was useful to study a master.

All good….but meanwhile had studied the school of tourism of the National Organization for Tourism (Romania), and as guide I had travelled pretty much in old Europe….and as consequence I have decided! ….if I must study a master, I will do it in another country. Said and done… I have written to the university Alcalá de Henares, of Madrid… one of but the prestigious at European level….and surprise…. The answer was favourable. After sustaining the license exam I have sent necessary documents and I was accepted…

I have left towards Madrid in the day of 6 of October 008, a way that had begun watching behind the shoulder, with tears in my eyes… I didn’t knew where I’m going, I only knew that I was letting behind those people who always gave me more that I’d could possibly ask, loved me more that I could possibly think , the only ones to return however, whenever, wherever

In the airport of Otopeni thousand of times I have thought about to returning … but I had to go ahead ¨ you have entered dance, so you must dance ¨, there was no way back, so I went in the airplane that first has took me to Prague, whose beauties I have not admired thaw, only the airport to me invokes memories to me on an anguish state, of the great decisions, fears of future or past…but with all this my dream was heading towards reality… I was on the way I had chosen and which opened length in front of my, with new experiences.

I have landed in Barajas Madrid at night; it was the first time that saw it at night, it seemed a labyrinth of lights carved with care of in the dark… I remember I was feeling a rare mixture of euphoria, fear and melancholy, I have left the airport like without knowing where I go… but from now on… if the angels of the guard exists, mine one had been sent front of my.

Surely the emotions said their word… the way towards Alcalá de Henares it became more and more difficult to find, and between the nice residential areas, with nice red walls, and fountains with modern roads (without hollows!!!)….the road to the Hostel Don Juan I, seemed impossible to find.

The only ones in the street in the middle of the night, the police happy ¨guided¨ us towards the hostel that could not find….the first time which I have entered Alcalá de Henares I have entered with a police escort… that is a pretty nice detail that had this people… they received me like a princess…

The second day I have known Alcala de Henares… a precious city, full of history, culture and science. The native city of Miguel Cervantes ¨the soldier who teached us to speak¨ and the first university city of Spain… the ways were opening large in front of me… I knew it will be difficult, but my dream had been fulfilled!